135 de ani de la naşterea lui Ion Minulescu, poetul parodiat de scriitorii vremii
0
Unii dintre contemporanii lui Ion Minulescu, mai cu seamă literaţii, au apreciat umorul şi lirismul poetului, în timp ce alţii i-au contestat versurile simboliste. Pe 6 ianuarie, Muzeul Memorial „Ion Minulescu – Claudia Millian“ a găzduit un eveniment organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române, pentru a-l celebra pe Ion Minulescu, care s-a născut acum 135 de ani.
Ion Minulescu s-a născut în 1881, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie, la Bucureşti. Tatăl lui, Tudor Minulescu, murise cu puţin timp înainte, în seara de Revelion. Până să înceapă şcoala primară, Minulescu a locuit la Slatina, în casa bunicilor din partea mamei.
Minulescu a terminat şcoala primară şi şase clase gimnaziale la Piteşti, oraşul natal al mamei. În perioada liceului, prin 1897, a publicat primele poeme în revista „Povestea vorbei“, sub pseudonimul (I.M.) Nirvan. În 1898 s-a mutat la Bucureşti — explică o parte din motive în romanul autobiografic „Corigent la limba română“ —, unde s-a înscris la un liceu particular, numit pension pe atunci. A terminat două clase într-un an, după care a primit diploma de absolvire şi a trecut bacalaureatul.
„Revelaţia simbolismului“, la Paris
La 19 ani, în 1900, a plecat la Paris pentru a face Facultatea de Drept. Şi-a petrecut timpul, în mare măsură, cu artiştii parizieni, într-un mediu care îl încânta mai mult decât şcoala. La acea vreme, se afla în capitala Franţei şi un grup de artişti români, cu care Minulescu s-a împrietenit îndată: Gh. Petraşcu, Camil Ressu, Jean Steriadi, Cecilia Cuţescu-Storck. Atunci i-a cunoscut şi pe actorii Maria Ventura şi Tony Bulandra.
Ziua, poetul frecventa cafenele literare, în special Café Vachette, iar seara o asculta pe Yvette Guilbert la Jardin de Paris.
Criticul literar Matei Călinescu (1934-2009) scria în prefaţa antologiei „Romanţe pentru mai târziu“, din 1967: „Anii parizieni n-au fost însă pierduţi în vârtejul zgomotoaselor petreceri juvenile. Aflat într-o stare de continuă efervescenţă intelectuală, poetul străbate acum perioada fertilă a formării sale. Merge la concerte, la teatre, la operă, participă la cursuri libere şi la conferinţele cele mai importante, vizitează marile galerii de artă şi expoziţiile. Şi, bineînţeles, citeşte cu o receptivitate proaspătă şi pasionată. Şederea în Franţa înseamnă, pentru biografia poetică a lui Ion Minulescu, revelaţia simbolismului“.
Spre sfârşitul liceului, Minulescu l-a descoperit pe Alexandru Macedonski (1854-1920), considerat de critici precursorul simbolilsmului românesc.Şi revelaţiile literare au continuat. De pildă, textul „Nu sînt ce par a fi“, un fel de colaj din interviurile acordate de poet şi publicat în „Revista Fundaţiilor“, în 1941, cuprinde mărturiile despre experienţa din Bucureşti: „Sensibilitatea mea artistică începe să îşi lărgească deodată orizonturile şi să-mi deschidă porţi nebănuite încă. Aici reuşesc să-mi verific gustul pentru poeziile lui Ştefan Petică şi câteva din ale lui Iuliu Săvescu“. Nu lipses nici informaţiile legate de şederea la Paris, unde i-a citit pe Baudelaire, Lautréamont, Verlaine şi Rimbaud. „Găsisem un bogat material poetic, construit în formule
noi, în imagini surprinzătoare, cu repetiţii obsedante, cu efecte onomatopeice şi mai ales cu ecourile proaspete şi puternice ale unei muzici străine, care trebuia să devină mai târziu chiar muzica mea“.
În capitala Franţei, l-a cunoscut pe scriitorul şi criticul Jean Moréas, redactorul Manifestului simbolist, pe care l-a publicat în „Le Figaro“, în 1866. Minulescu povesteşte cum l-a încurajat Moréas să scrie: „Făcând cunoştinţă cu pictorul Galanis, acesta m-a prezentat lui Jean Moréas, grec de origină, care mi-a apărut cu mustaţa-i neagră şi mare ca a unui palicar şi cu monoclul în ochi, spunându-mi: «Dacă ai talent, scrie, scrie într-una (sic!), chiar dacă nu ştii bine franţuzeşte»“.
„Romanţa celor trei sarmale“, o parodie după Minulescu
„Întors în 1904 la Bucureşti, Minulescu continuă să-şi păstreze, un timp, barba roşcată“, nota Matei Călinescu. „Poza de boem ostentativ, stilul vestimentar cam ţipător, cu lavaliere imense şi fulare colorate înfăşurate neglijent în jurul gâtului, permanenta agitaţie, care-i face pe unii să-l considere un excentric, concentrează repede asupra lui atenţia clienţilor de la una din cafenelele literare cele mai frecventate ale Bucureştilor (ţinută de papa Kübler)“. La Kübler, pe strada Imperială, colţ cu Calea Victoriei, se adunau scriitori precum Dimitrie Anghel, Panait Cerna şi Andrei Naum.
Minulescu n-a debutat cu uşurinţă în revistele vremii. De exemplu, Ovidiu Densusianu (1873-1938), lingvist, istoric literar şi fondatorul publicaţiei „Viaţa nouă“, a fost rezervat faţă de versurile lui. Debutul literar al poetului a avut loc prin 1906, aşa cum povestea el însuşi într-un interviu: „După îndelungate tratative, mai mult diplomatice decât literare, reuşesc să public în «Viaţa literară şi artistică» a lui Ilarie Chendi (n.r - critic literar român, adept al curentului sămănătorist) – care se găsea în ceartă cu «Sămănătorul», patronat de N. Iorga, - poezia «Celei care minte», pe care o prezentasem ca tradusă după un papirus egiptean“.
Matei Călinescu scria că înainte de apariţia primului volum, „Romanţe pentru mai târziu“, versurile lui Minulescu au fost „preţuite de unii şi zgomotos contestate de alţii“. În timp, s-a conturat şi „industria parodiei minulesciene“, cum a numit-o criticul literar Tudor Vianu.
De pildă, scriitorul şi traducătorul Victor Eftimiu (1889-1972), a mărturisit că parodia după Minulescu, „Romanţa celor trei sarmale“, a fost primul lui succes poetic. Versurile au apărut în revista umoristică „Belgia Orientului“ şi sunau aşa: „În şapte sute şapte-şapte/ De mustării din Bucureşti/ În şapte sute şapte-şapte/ De mustării ai să găseşti/ Sarmale verzi,/ Chiftele blonde,/ Cârnaţi cu must şi mititei.../ Dar ori de câte ori umbla-vei/ Din Dealul Spirii până-n Tei -/ N-ai să auzi din drîng, din cobze,/ Din mandoline/ Şi ţambale/ Decât romanţa fără vorbe,/ Romanţa celor trei sarmale...“.
La Kübler, pe strada Imperială, colţ cu Calea Victoriei. Foto: bucureştiivechişinoi.ro
„Romanţa zilelor de ieri“ de Ion Minulescu
(vol, „Romanţe pentru mai târziu“, Editura Alacalay, 1908)
Taci,
Să nu-mi deştepţi tristeţea amintirilor culcate
În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!...
Taci,
Să nu-mi deştepţi în suflet tragediile jucate
În aplauzele mute ale-ntâielor dureri!
Treci tăcut ca beduinul ce cutreieră nisipul,
Treci tăcut ca cel ce-şi pune mâinile-n cruciş pe piept,
Şi să nu mă chemi pe nume -
Să-mi deştepţi din piatră chipul
Sfinxului,
Ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deştept...
Ocoleşte-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis -
Nu de oameni,
Ci de mâna ne'ntrupatelor dorinţi -
Şi pe piatra-mi funerară nu citi poemul scris
De nebunul din cetatea plină numai de cumunţi!...
Ocoleşte-mă cu groază...
Dar opreşte-te deoparte,
Să mă poţi privi de-a-ntregul
Şi să-mi spui ce vezi...
Eu sunt
Stropul vinului ce scade prin paharele deşarte
Şi romanţa nesfârşită, căci arcuşele s-au frânt!
George Călinescu: „Ion Minulescu este în bună măsură un Mitică“
În 1912, Minulescu a scos a doua revistă, „Insula“, după ce prima publicaţie, „Revista celorlalţi“, nu prea avusese succes. La „Insula“ a colaborat, printre alţii, poetul George Bacovia.
Deşi a avut funcţii oficiale — a fost directorul Teatrului Naţional şi director general în Ministerul Artelor — Minulescu n-a renunţat să meargă la Capşa, la întâlnirile cu prietenii literaţi.
Pe 11 aprilie 1947, Tudor Arghezi scria despre el, într-o tabletă din ziarul „Adevărul“: „Arbora întotdeauna un fular nou, bariolat, un pardesiu de croială exotică, o pălărie, o încălţăminte londoneză şi nişte mănuşi de contrast, şi ştia să le poarte, şi toate îi veneau bine, ca unui bărbat de gust şi într-adevăr frumos, a cărui frumuseţe francă şi masivă era mai cu seamă inteligentă“.
Critici literari precum Eugen Lovinescu, George Călinescu şi Tudor Vianu au contestat autenticitatea versurilor simboliste minulesciene. În primul volum din „Critice“(1920), Lovinescu scria că Minulescu „e poet prin rara bogăţie a imaginilor cam căutate, dar încă destul de frumoase, şi mai e poet prin armonia mecanică a versurilor lui... În d-l Minulescu, alături de poet, mai e însă şi un fumist. Lângă versuri simţite găsim versuri nesincere, simple jocuri de cuvinte ale unui funambul“. În pofida acestor adnotări, în ediţia din 1925 a „Criticelor“, după ce l-au mustrat colegii de breaslă, Lovinescu a subliniat că: „prin abundenţa sonoră a limbii, prin anumite obsesii verbale şi procedee funambuleşti, este neîndoios că poezia minulesciană reprezintă un punct de plecare în evoluţia poeziei noastre“.
În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent“ (1941), George Călinescu a scos în evidenţă simbolismul de factură comică din poezia lui Minulescu: „este un tip caragialian, tânărul muntean volubil, facil emotiv, incapabil de a lua ceva în serios, producător neobosit de mofturi. Poeziile lui Minulescu decurg din stilul familiar, prăpăstios francizant al cafenelei bucureştene, aşa cum foarte adesea pariziana chanson e scrisă în argot. Ele trebuiesc zise, precum trebuie jucate momentele lui Caragiale, fiindcă Ion Minulescu este în bună măsură un Mitică, un Caţavencu şi un Eleutheriu Popescu deveniţi lirici. El nu e umoristic în intenţie, ci, ca Anton Pann, nu-şi poate traduce sublimităţile decât în limbajul lui special, convins şi burlesc“.
La rândul lui, Tudor Vianu, se întreba, în lucrarea „Figuri şi forme literare“ (1946), dacă Minulescu era un adevărat poet simbolist, însă nu pare să fi găsit răspunsul: „Adevărata poezie simbolistă a fost o formă a liricii indirecte... Simbolismul a însemnat, prin această îndrumare a lui, un gest al rezervei şi discreţiei lirice, un pas către intimitatea mai adâncă a conştiinţei, o reacţie antiretorică... N-a existat însă un alt poet mai retoric ca Ion Minulescu. Sub învelişul manierelor lui simboliste, adevărata fire a poeziei sale ni se dezvăluie abia atunci când o înţelegem ca pe o formă nu numai a limbii vorbite (ceea ce, în definitiv, stă în firea oricărei poezii), dar a limbii declamate. De aici porneşte, împreună cu muzicalitatea ei contagioasă, toleranţa pentru locurile comune ale limbajului, enumeraţiile şi amplificările ei retorice, mulţimea interjecţiilor şi antitezelor ei, forma ei adresată“.
„De vorbă cu mine însumi“ de Ion Minulescu
(vol. „De vorbă cu mine însumi“, Bucureşti, 1913)
Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate ―
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.
Armurile alt’dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând,
Iar spada,
Încrucişată-n luptă de-atătea ori,
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada.
Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
― De ce mă minţi
De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare
Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare,
Că-n gestul tău palpită străvechile altare,
Iar vasta catedrală, zidită de părinţi,
Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi,
O poţi schimba-ntr-o clipă,
De nu ţi-ar fi ruşine
De bărbile lor albe,
De mine
Şi de tine?
Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
― De-atâţia ani,
De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut,
De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
Surâs ―
Citit pe buze de josnici curtezani?
De ce din armonia supremelor cântări
Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
Al celor ce se-neacă în descărcări de tunet
Departe,-n cine ştie ce profunzimi de mări!...
Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine,
Şi-mi zic:
― Ascultă, frate,
Ascunde-ţi rana,
Uită c-ai fost rănit şi tu ―
Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică ―
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-i: „Nu”.
Claudia Millian (1887-1961), soţia lui Ion Minulescu.
Pe 11 aprilie 1944, la Bucureşti, în timpul bombardamentelor americane, Ion Minulescu şi-a dat ultima suflare, în urma unui colaps cardiovascular. Poeta simbolistă Claudia Miliian, cu care s-a căsătorit în 1914, este înmormântată alături de el, la Cimitirul Bellu,
Se încarcă comentariile...
