Sub semnul ineditului

Întâmplarea a făcut ca simultan să se desfăşoare, în două colţuri de ţară, spectacole-eveniment aflate sub semnul ineditului, premiere deosebit de apreciate de cei care au invadat sălile pentru a urmări… ceva ce nu s-a mai văzut.

Astfel, la Opera din Iaşi, dorinţa constantă a managerului Beatrice Rancea de a oferi publicului repere speciale, cu oaspeţi de cotă internaţională, s-a concretizat (şi) prin proiectul care, anunţat ca fiind premieră mondială, sub genericul „Operfado” a alăturat melodii pline de poezie specific lusitane şi arii din opere, beneficiind de interpretarea unor artişti din Portugalia în compania sopranei Elena Moşuc, revenind astfel în oraşul natal pentru a încânta melomanii într-un repertoriu (parţial) diferit de cel pe care îl abordează în teatrele lumii.

Structurat în două părţi distincte, programul a adus, pentru început, nostalgia şi farmecul cântecelor de dragoste, uneori triste, alteori sentimentale sau încărcate de pasiune, tălmăcite de Goncalo Salgueiro, a cărui voce tenorală plăcută şi flexibilă s-a desfăşurat în volute, fiorituri şi inflexiuni de factură aparte şi de mare efect, cucerind admiraţia celor care poate descopereau în acea seară o lume specială pe care, cu ani în urmă, ne-a revelat-o, în concerte de neuitat, celebra Amalia Rodrigues, evocată şi acum de solist. De altfel, a şi interpretat câteva piese dintre cele create pentru ea, precum şi altele proprii sau cu tentă pregnant folclorică, redarea textului lor – în original şi în limba română – în programul de sală (realizat de Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi), fiind o idee deosebit de inspirată şi binevenită. Am ascultat astfel Naufragiu, Iubiri uitate reînvie, Miez de noapte şi-o chitară, Să-ţi spun „adio” m-a răpus, Calunga, Ca ploaia în luna lui Gustar, Singurătate, Cântă inimă, Coimbra, Lacrimi, Ah, viaţă, şi multe altele, charismaticul protagonist implicând şi publicul în demersul său, spectatorii care umpleau sala până la refuz reacţionând cu reală plăcere la „provocarea” de a susţine refrenul simplu al melodiei Miros plăcut, de Lisabona. Dar Goncalo Salgueiro a captat simpatia generală şi prin cele câteva cuvinte româneşti şi prin interpretarea îndrăgitului cântec Ciobănaş cu trei sute de oi, evident în… original, entuziasmul general răsplătindu-l din plin pe cel recomandat de către Elena Moşuc drept cel mai important cântăreţ de fado al momentului; la rândul său, solistul a subliniat privilegiul de a aborda parte dintre partituri alături de artista noastră, „una dintre cele mai renumite din lume” – o experienţă „în premieră” pentru soprana care a încercat să se apropie de stilul fado, păstrând însă frazarea, emisia şi acutul „de operă”, cei doi (apelând la microfon, deşi nu cred că era necesar) relaţionându-se dezinvolt şi cu excelenţii instrumentişti… autentici – Guilherme Banza (chitară portugheză), Rogerio Ferreira (chitară clasică), Frederico Gato (chitară bas) -, îndelung aplaudaţi, la rândul lor, într-o atmosferă a cărei reverberaţie a cuprins, mai bine de o oră,  scena şi sala deopotivă.

După pauză, „registrul” s-a schimbat total, orchestra şi corul Operei, sub bagheta lui Gabriel Bebeşelea, evoluând în pagini din opere, Elena Moşuc reluând arii cântate şi în concerte bucureştene, vădind actuala sa înclinaţie către roluri scrise pentru soprană spinto, dar şi pasiunea (aş spune specializarea) pentru bel-canto, alegând „eroine tragice” din creaţia italiană. Am reascultat-o în aria şi cabaletta din Norma de Bellini, apoi în Tosca de Puccini, în dramatica arie din ultimul act al operei verdiene Trubadurul, „prelungită” cu Miserere în care a colaborat şi cu corul bărbătesc (destul de neomogen) şi cu excelentul tenor Florin Guzgă, apoi în ampla arie şi „scena nebuniei” din Lucia din Lammermoor de Donizetti. Deşi extrem de diferite, au avut ca numitor comun apelul la coloratura bogată, acutul performant, risipa de pianissime, portamento-uri şi ample coroane pe acute uneori filate, intoducând „licenţe” şi în aria Leonorei, chiar dacă la Verdi nu se acceptă asemenea libertăţi, surprinzând în Lucia cu o modificare a scriiturii în… prelungirea unei acute, rezolvând cu acurateţe dialogul cu flautul, dorinţa de a evita decalajele determinând-o să se întoarcă spre instrumentist pentru a se coordona „din priviri”.

Orchestra, care a sunat dens şi frumos, a propus şi Intermezzi din Manon Lescaut de Puccini sau din Cavalleria rusticana de Mascagni, alternând cu secvenţele solistice şi corale, pentru ca în final să „atace” un cu totul alt „teritoriu” prin suita din vestitul musical Fantoma de la Operă de Lloyd Webber şi prin duetul în care glasurile sopranei Elena Moşuc şi tenorului Goncalo Salgueiro s-au completat ideal, stârnind din nou ovaţii şi salve de aplauze. Şi astfel, în acea seară, artista a făcut o adevărată demonstraţie de virtuozitate şi de rezistenţă, debutând în fado sau în musical (poate vor deveni constante în repertoriul său), rămânând totuşi prioritară opera, în care, de asemenea, îşi caută noi modalităţi de exprimare, cu subliniate accente dramatice, emisia foarte „acoperită” determinând o culoare vocală mai apropiată rolurilor ce înlocuiesc, tot mai mult, personajele care au lansat-o în cariera internaţională, cu scriitură lirică de coloratură, precum Regina Nopţii sau Gilda. Şi cea mai bună dovadă este apariţia sa în Mimi, Luisa Miller, Norma, Margareta sau Lucrezia Borgia, continuând să fie deopotrivă Violeta Valery, Linda sau Lucia.

Duetul din „Fantoma de la Opera” dintre soprana Elena Moşuc şi tenorul Goncalo Salgueiro la Opera din Iaşi, 2014

Aproape patru ore, într-un proiect-eveniment, la Opera din Iaşi, publicul ascultat şi fado şi musical şi operă, într-o succesiune inedită şi atractivă, cu invitaţi speciali din Portugalia, cu ansamblul teatrului dirijat de un tânăr unanim apreciat, dar, în prim plan, cu Elena Moşuc, soprană care, şi de această dată, a oferit, târziu în noapte, autografe pe CD-ul său, celor care o admiră şi o aplaudă cu fervoare.

„Operfado” la Opera din Iaşi, 2014

În paralel, la Teatrul „Metropolis” din Bucureşti, în seria de evenimente propusă, de câţiva ani, de JTI şi Valerian Mareş, a avut loc premiera Folia, Shakespeare&Co (spectacol reluat şi a doua zi, când am reuşit să-l urmăresc), purtând semnătura reputatului coregraf Gigi Căciuleanu, ale cărui reprezentaţii devin, de fiecare dată, o provocare pentru public, dar şi pentru comentator, căruia i-ar fi foarte simplu să se lanseze în exclamaţii de încântare şi superlative, însă o analiză sau o încercare de „traducere” în cuvinte a ceea ce se petrece pe scenă se dovedeşte adesea dificilă, fiind imposibilă „povestirea” ca atare. Şi fiecare nouă producţie pe care ne-o propune constituie o tentaţie şi o reală bucurie, imaginea caleidoscopică, mişcarea liberă, uneori cu tentă improvizatorică dar în realitate îndelung studiată şi lucrată, explozia de idei, metafore, sugestii, inspiraţia parcă infinită, captivând necondiţionat.

„Folia, Shakespeare&Co”, coregraf Gigi Căciuleanu la Teatrul Metropolis din Bucureşti

Aşa s-a petrecut şi de această dată, coregraful pornind de la replicile celebre din piesele shakespeareane, dar raportându-se, după cum el însuşi declara, la… Caragiale, poate pentru că cei doi dramaturgi surprind în special „lumea nebună” în care au trăit (în care trăim), cu fantasme, spaime, iubiri, contorsionări interioare şi izbucniri din cele mai neaşeptate. Iar personajul prin care Shakespeare a transmis, în varii feluri, gânduri şi reacţii atât de actuale şi asăzi, este, desigur, bufonul, măscăriciul, al cărui simbol şi reflectare se regăseşte de-a lungul întregului spectacol, pornind de la tichiile sugestive şi multicolore, combinate cu sugestia gulerului nobiliar „de epocă” şi cu colanţi sau fuste negre, mişcarea şi atitudinile interpreţilor ducând adesea cu gândul la acel personaj căruia i se permitea să spună adevăruri crude fără a fi pedepsit. Un suport-ramă ce susţine „papirusul” pe care sunt scrise, în caligrafia vremii, texte shakespeaneane,  o uriaşă clepsidră şi o oglindă în fundal sunt singurele elemente de decor, apelându-se şi la instrumente ce amintesc lăuta sau tamburul, dar şi la frânturi de cerc superb transformate poate în barcă sau leagăn sau pod sau liant al perechilor guvernate de dragoste; şi tocmai de aceea există şi un Amor-Cupidon care săgetează cu „arcul”, face şi desface, dar într-o manieră aproape suprarealistă, cu accente groteşti, apărând în cârje atât la început, cât şi la final, purtând aripi colorate, implicându-se lasciv sau cu duritate în mişcarea generală. De fapt, totul are ceva grotesc şi sensibil deopotrivă, mimica surprinzătoare ce frizează ludicul sau, din nou, acea „folia” ce dă titlul creaţiei de teatru-dans, repetarea obsesivă a unei silabe, a unui cuvânt, de la şoaptă la ţipăt, mişcările mecanice, colţuroase sau dezlănţuite, construindu-se fie pe suportul muzicii care trece de la sonurile de lăută la cele electronice sau de jazz (coloana sonoră Paul Ilea), fie pe ritmul sacadat sau diluat al acelor cuvinte, dar şi pe fâşâitul unui soi de maracas uriaş, ce capătă multiple „utilizări”, curgerea cu o anume lentoare sau, dimpotrivă, foarte rapidă a „conţinutului” bizarului instrument trimiţând, poate, şi la curgerea nisipului din clepsidră (scenografia Corina Grămoşteanu, Light-Designer Alin Popa). Un menestrel cântă (excelent) în stil elisabethan, evident pe texte de Shakespeare (afişate pe acel cadru), amintind şi de Yorik, dar şi de Julieta, celebrul cuplu de îndrăgostiţi evoluând cu pasiune şi expresivitate, trimiţând cu gândul la scena din iatacul tinerei.

„Folia, Shakespeare&Co”, coregraf Gigi Căciuleanu la Teatrul Metropolis din Bucureşti

Cei 11 interpreţi sunt actori-dansatori cu un talent debordant, total implicaţi în demersul lor artistic, pasiunea, plasticitatea, maleabilitatea, capacitatea de sugestie şi rigoarea mişcării cucerind publicul, reuşind să recompună, ca individualităţi pregnant conturate sau în ansamblu, sincron sau într-o „devălmăşie” perfect controlată, acea lume în care orice trăire intensă – aberantă sau profund umană – trimite la secvenţe, replici (citate şi în programul de sală) sau personaje din Cum vă place, Cei doi tineri din Verona, Zadarnicele chinuri ale dragostei, Romeo şi Julieta, Troilus şi Cressida, A douăsprezecea noapte, Hamlet, Neguţătorul din Veneţia, Regale Lear, aş spune şi la atmosfera din Visul unei nopţi de vară… Iar în final, artiştii aleg, dintre foile aruncate pe scenă, cele pe care sunt scrise literele ce alcătuiesc esenţa spectacolului şi a existenţei noastre – „To be or not to be”… Cu siguranţă, un omagiu inedit şi cuceritor adus celui care – dacă a existat sau nu – s-a numit Shakespeare şi s-a născut în urmă cu 450 de ani…

O creaţie în cel mai adevărat sens al cuvântului, realizată de inepuizabilul Gigi Căciuleanu şi minunaţii săi artişti din trupa sa „Romanian Dans Company” -

Ramona Bărbulescu, Richard Bovnoczki, Rasmina Călbăjos, Alexandru-Mircea Călin, Paul Cimpoieru, Relu Dobrin, Lari Cosmin Giorgescu, Lucile Julaud, Ştefan Lupu, Ioana Macarie, Ioana Marchidan, Cristian Nanculescu, Adrian Nor (şi un bun cântăreţ), Cristian Osolos, Arcadie Rusu, Diana Spiridon, Vanda Ştefănescu -, fascinantă, stranie sau amuzantă, construită impecabil cu mijloace variate şi complexe, într-un efort fizic şi de concentrare aparte, dar cu o trăire adesea paroxistică şi, mai ales, cu o intensitate şi o bucurie a jocului-dansului care, în fond, înseamnă talent şi artă, inteligenţă şi cultură – a lor şi a maestrului care ştie să modeleze, că captiveze şi să-i poarte – pe interpreţi şi pe spectatori – în lumea sa de simboluri, de metafore, de sensuri, bântuită (sau populată?...) de cele mai surprinzătoare personaje, într-un fabulos carusel care se numeşte, dintotdeauna, VIAŢĂ.