PORTRET Cella vie! Tinereţe fără bătrâneţe la 104 ani. „Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul, bolile care distrug fiinţa umană“

PORTRET Cella vie! Tinereţe fără bătrâneţe la 104 ani. „Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul, bolile care distrug fiinţa umană“

Cella Delavrancea. DESEN Florian Marina

Pianista Cella Delavrancea şi-a trăit secolul din plin. Dacă ar exista un elixir al tinereţii sale, acesta ar consta în faptul că a iubit muzica „pe care o respira prin toţi porii“, a fost înconjurată de personalităţi culturale, precum I.L. Caragiale şi George Enescu, a fost apreciată de public şi de elevii săi. Şi, mai presus de toate, mărturisea ea, a fost ferită toată viaţa de trei „boli“ care distrug omul: gelozia, invidia şi orgoliul.

Cella Delavrancea purta, în acea seară, o rochie din catifea verde. Era 9 decembrie 1987, iar pianista urma să împlinească peste câteva zile 100 de ani. Televiziunea Română a organizat, la insistenţele jurnalistei Marinela Rotaru, un eveniment dedicat centenarului pianistei. Să fim mai precişi: autorităţile comuniste nu s-au opus organizării şi seara festivă a fost, astfel, posibilă. S-a ţinut la Sala Radio din Bucureşti, cu un public numeros, mult peste capacitatea sălii, dar în cel mai discret mod cu putinţă. Cella nu era nici pe departe simpatizată de sistem. Pe afiş, evenimentul a fost anunţat fără prea mari pretenţii: „Tinereţea clasicelor armonii. Invitată de onoare: Cella Delavrancea“. Era însă o premieră: pentru prima dată, un artist român participa la aniversarea propriului centenar.
 
Timp de patru ore animate de momente artistice şi „varietăţi“, Cella a ascultat emoţionată discursurile elogioase ale oamenilor de cultură şi apropiaţilor despre viaţa şi activitatea ei ca pianistă, scriitoare şi mult iubită profesoară. Nimic nu o neliniştea mai mult decât laudele excesive. La finalul serii, a urcat pe scenă în aplauze furtunoase şi însoţită de elevul ei preferat, Dan Grigore. „Nu ştiu dacă o să pot să vorbesc destul de explicit la pian toată recunoştinţa pentru simpatia pe care mi-aţi dat-o subit şi care alungă bătrâneţea. Mă simt ca şi cum aş avea 19 ani…“, a glumit ea. A încheiat seara cântând un Preludiu de Bach, nu înainte de a-şi prinde, cochet, o garoafă roşie primită din public de nasturele rochiei verzi.
 
Secretul longevităţii Cellei Delavrancea
Cine ar fi crezut că Cella avea să-şi ţină promisiunea făcută în urmă cu zece ani? La un alt eveniment dedicat aniversării sale de 90 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, după ce artista a cântat un vals de Chopin – acelaşi pe care i l-ar fi cântat lui I. L. Caragiale la Viena când ea avea 14 ani –, a lansat o invitaţie care a stârnit râsetele publicului: „Şi acum, toţi cei care sunteţi prezenţi, vă invit peste zece ani, când voi implini vârsta de 100 de ani!“. Cella a vorbit şi atunci despre spiritul ei veşnic tânăr şi ludic. Mărturisea că, dacă ar exista un secret al longevităţii sale, acesta ar consta în faptul că a fost ferită de trei „boli“: „Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul. Acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană“, spunea pianista.
 
Cella Delavrancea a trăit, în sensul deplin al cuvântului!, 104 ani. A cunoscut pe propria piele beneficiile şi tragismele mai multor regimuri politice şi sociale. S-a născut pe vremea monarhiei, crescând într-o familie şi o lume în care vibra dragostea pentru artă, în toate formele ei: literatură, muzică şi pictură. Comuniştii au marginalizat-o, încercând să-i ştirbească din popularitate. I-au luat catedra de profesoară de la Conservatorul din Bucureşti, mutând-o la Liceul de Muzică. Un compromis pe care l-a acceptat, ţinând cont că intelectualii etichetaţi ca „duşmani ai poporului“ erau trimişi în lagărele şi puşcăriile comuniste. A prins şi din primii paşi făcuţi timid spre democraţie, salutând Revoluţia şi jelindu-i victimele. Cella a murit pe 9 august 1991, după „un lung drum croit cu energie binefăcătoare, ca un cer de vară“, după cum mărturisea în volumul memorialistic „Dintr-un secol de viaţă“.
 
Îndrăgostită de muzică „încă din faşă“
Cea mai mare fiică a scriitorului, avocatului şi fostului primar al Capitalei, Barbu Ştefănescu Delavrancea, şi a Mariei Lupaşcu, licenţiată în filosofie şi matematică, directoare la Şcoala Centrală  – şi ea o pianistă talentată – a avut încă trei surori. Margareta, alintată Bebs, a devenit, mai târziu, profesoară şi membră de frunte a cenaclului lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul“. Niculina, căreia i se spuna Pica, a fost o pictoriţă apreciată de colecţionarii vremii. Şi Henrieta – care n-a scăpat fără poreclă: Riri –, a devent, în interbelic, una dintre primele arhitecte românce. Era perioada când valul feminismulului lua amploare în România, iar emanciparea femeilor, în special din înalta societate, avea să fie remarcată şi de Cella mai târziu: „Sunt bucuroasă să constat că talentele feminine pot sfida realizările bărbaţilor“.
 
Cella a prins dragostea de muzică „încă din faşă“, după cum mărturisea ea în memorii, auzind compoziţiile lui Beethoven, Bach şi Chopin ale mamei sale care răsunau prin casă. Primele lecţii le-a luat chiar de la ea, la vârsta de 3-4 ani. La 8, deja ţinea concerte în sufragerie.
 

  

„Din generaţia mea, eu străluceam la pian. Mama îmi formase gustul expresiei, fiind o remarcabilă pianistă, eleva preferată a maestrului Eduard Wachmann (n.r. – compozitor, profesor de pian şi armonie la Conservatorul din Bucureşti), cu premii strălucite la Paris. La 11 ani am devenit eleva lui. De la el am învăţat să urmăesc vibraţiile unui sunet, să-mi făuresc tuşeul, acea atingere a degetelor pe clape pornind misterul sugestiilor cerebrale“, scria Cella în volumul îngrijit de Valeriu Râpeanu şi publicat în 1987. Era doar un pas firesc ca pasiunea ei să devină o vocaţie şi carieră, urmând, ulterior, cursurile Conservatorului Naţional francez. 
 
„Taică, tu ai să scrii“
Pianul nu a fost singura îndeletnicire a Cellei. „Taică, tu ai să scrii“, îi spunea tatăl ei, care o alinta „copilul meu ideal“. Cella citea de mică şi ajunsese să vorbească franceză şi germană fluent. Obişnuia să-i strecoare pe sub uşă bileţele mamei sale ca să-i ceară câte ceva, în loc să deschidă uşa şi să-i rostească cu viu grai ce-şi doreşte. Sau îi trimitea scrisori cusătoresei care lucra la ei în casă şi le făcea rochiţe. „O chema Emiluţa şi era urâtă, dar eu iubeam şi căutam echivalenţe comparative ca să mă priceapă. Eram de 5 ani şi de pe atunci mijea în mintea mea darul de sinestezie: «Nu te iubesc ca pe mama, pentru că o singură mamă avem», apoi urmau alte motivări, hârtia veche se rupsese. Am regăsit sfârşitul, intercalat de multe puncte de exclamare: «Ah! Ah! Ah! Am găsit! Te iubesc cum iubesc macul roşu de pe pălăria mea de vară“, nota micuţa pianistă. 
 
Tatăl ei adora să-i citească scrisorile fiicei sale, „Ciocul meu“ –  un alt apelativ pentru Cella, căci, la fel ca surorile ei, şi ea era alintată în fel şi chip. Vedea în ea nu doar o muziciană desăvârşită, dar şi o viitoare scriitoare talentată. „Eu prevăz în acest mic drăcuşor un scriitor admirabil, deşi nu ne-am preocupat de această înclinare a ei. Ce vrei, temperament bogat... Ar fi fost în stare să ajungă o matematiciană de forţă. Ea îmi verifică şi vechea nestrămutata mea credinţă: adevăratul talent, original şi mare, e o figură în toate direcţiile“, îi scria Barbu Delavrancea soţiei sale, într-o scrisoare apărută în lucrarea sa, „Opere, volumul IX“.
 
Era un vizionar Barbu Ştefănescu Delavrancea, să nu-l bănuim doar de părinte iubitor. Chiar aşa s-a întâmplat. La fel ca în muzică, Cella s-a impus şi prin calitatea scrisului, publicând mai multe volume de-a lungul vieţii, nuvele şi cronici muzicale. Criticul literar Şerban Cioculescu a definit-o pe artistă „cea mai pătrunzătoare inteligenţă muzicală“, de „o inteligenţă acut masculină unită cu o sensibilitate adânc feminină“ pentru scrierile sale. 
 

Caragiale către Cella: „Aghiuţă, adu’ mâna să ţi-o sărut. Şi pe-a stângă. Aia e cea deşteaptă“

 
Casa familiei Delavrancea era ca un hub cultural. Se perindau zilnic oameni politici, avocaţi şi artişti, care se adunau în jurul unei mesei rotunde din casa lor de pe strada Polonă. Obişnuiau să bea ceai şi să ronţăie pesmeţi cu anason, în timpul discuţiilor care se prelungeau până în miezul nopţii. 

Câteva întâlniri din copilărie i-au marcat existenţa şi au contribuit la educaţia Cellei. Ea povesteşte, în memoriile ei, cum juca ţintar cu arhitectul Ion Mincu. Era preferatul ei şi al surorilor sale, pentru că le răsfăţa cu prăjituri şi jucării. Vasile Lascăr i se părea că seamănă cu un personaj din poveştile orientale, asemenea vizirilor şi băieţilor sultanilor din „O mie şi una de nopţi“: „Frumoşi, palizi, bruni, cu ochi până la tâmple“. Lui Alexandru Vlahuţă, care era cel mai vechi prieten al tatălui ei, îi spuneau „Măestraşul“. Se duceau împreună la piaţă, unde târguiau peşte, în special barbuni pentru domnul Delavrancea. Cellei i se părea că Vlahuţă semăna cu un vers de haiku: „O linişte stranie de filosof îl făcea impunător“. 
 
Cella era poreclită Aghiuţă“ de I.L. Caragiale
 
În atelier la Grigorescu: „Nu pot să lucrez, cască mereu!“
Când se auzea „a venit domnul Grigorescu“, pianul amuţea brusc. Se pare că Nicolae Grigorescu nu suferea muzica. Pictorul era, şi el, bun prieten cu tatăl ei. Barbu Ştefănescu Delavrancea avea, de altfel, talent la desen, şi era mare pasionat de pictură. Ori de câte ori mergea la Paris, se ducea să o vadă pe Mona Lisa, opera lui Leonardo da Vinci. Grigorescu chiar glumea pe seama lui: „Nenişorule, de ce nu te laşi de politică să lucrezi cu mine doi ani şi te fac meşter mare!“.
 
Primul tablou-portret nu se uită niciodată, iar Cella rememorează prima întâlnire în atelierul autorului „Carul cu boi“. „Cred că eram de zece ani când l-am văzut pentru prima oară pe domnul Grigorescu. Sosise cu tata la dejun. M-au izbit ochii lui rotunzi, mari şi negri. «Să mi-o aduci la atelier», i-a zis lui tata. După două zile, eram la maestru, aşezată pe scaun în faţa unui şevalet. Începusem să casc, lăcrămam şi obrajii mi se umezeau. Grigorescu picta în tăcere, cu pensulări rapide. Dintr-odată s-a întors către tata şi i-a spus enervat: «Nu pot să lucrez, cască mereu, du-o acasă!»“, scria Cella despre cum a pierdut o imagine a copilăriei sale. Şi totuşi, peste câţiva ani, într-o expoziţie, Cella şi-a recunoscut faţa în schiţa pe care Grigorescu a completat-o punându-i o brobodiţă pe cap.
 
Cam acesta este anturajul în care s-a format mica pianistă. Învârtită prin întâlniri memorabile şi oameni cu ştaif. Febleţea ei a rămas, însă, Ion Luca Caragiale. Sentimentul a fost reciproc. Caragiale scria, în 1909, în „Universul“: „Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta“. 
 
Cella a povestit, în „Dintr-un secol de viaţă“, cum s-a înfiripat prietenia sa cu nenea Iancu. „L-am cunoscut de pe când eram fetiţă. Când sosea la noi în casă, îi săream înainte. După ce îşi descarcă toată verva, săruta mâna mamei, îmbrăţişa pe tata şi mă ducea la pian. Mă poreclise «Aghiuţă». M-aşezam la pian. Cântam o piesă. Caragiale asculta în picioare cu o expresie îmblânzită: «Încă o dată…». Apoi iar: «Încă o dată». Mă punea să-i repet aceleaşi pagini de câte cinci ori în şir. Apoi se apleca ceremonios: «Aghiuţă, adu mâna să ţi-o sărut … şi pe-a stângă. Aia e cea deşteaptă.» Mă sfătuia: «Să cânţi, Aghiuţă, cu gust şi cu pasiune. Nu uita că expresia cea mai înalta a muzicii este logica romantic㻓, scria Cella Delavrancea.
 
Cella Delavrancea, Luca Ion Caragiale şi Ecaterina Caragiale, la Berlin, în 1910.
 
„Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim“
S-a zvonit că, între cei doi, a existat o relaţie amoroasă. Nu ştim. Cert e că Cella a vorbit, mereu, în în termeni frumoşi despre I.L. Caragiale. Într-o scrisoare datată 11 noiembrie 1910, Cella Delavrancea îi scrie prietenei sale Mărgărita Miller Verghi, care avea un renumit pension în Bucureşti, unde Cella studiase până la 14 ani. „Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă, unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu (n.r. – Barbu Delavrancea), iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim. Semnat: Bătrâna ta ciocănitoare în drum către Italia“, potrivit Fondul Saint Georges – corespondenţă – Cella Delavrancea – Margareta Miller Verghi, din cadrul Bibliotecii Central Universitare.

În ultimul an de viaţă al lui Caragiale, Cella a locuit acasă la el, în Berlin, unde dramaturgul se refugiase cu familia sa după acuzaţiile lui C. Al. Ionescu ca ar fi plagiat nuvela „Năpasta“. Scurtă paranteză: Caragiale l-a acţionat în justiţie şi a câştigat fără probleme, graţie pledoariei avocatului său – tatăl Cellei, Barbu Ştefănescu Delavrancea. 
 
Caragiale a murit în patul său şi pe muzica Cellei
Era perioada de avânt a tinerei pianiste de 25 de ani, care dădea concerte, umplea săli şi creştea din aplauze. În dimineaţa morţii lui Caragiale, Cella studia la pian sonata lui Schumann în fa diez minor. „Dimineaţa fragedă a primăverii nordice lumina covoarerele odăii şi pânza de Grigorescu: carul cu boi în dreptul hanului. Nemişcarea lucrurilor în jurul meu, sub vibraţia acordurilor muzicale, îmi transmiseseră o nelinişte lăuntrică “, descria pianista atmosfera şi starea de spirit.  Brusc, a auzit un ţipăt şi a fugit spre camera lui Caragiale, unde soţia lui rămăsese împietrită. „Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Caragiale ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat. De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schumann, nici n-am mai suportat s-o aud“, scria îndrăgita lui, „Aghiuţă“.
 
Pianistul Dan Grigore, discipol şi foarte apropiat de Cella Delavrancea, povesteşte, în cartea-interviu „Lumea în Si Bemol“, despre presupusa relaţie dintre cei doi. „Caragiale, pare-se, ar fi fost îndrăgostit de ea. Alexandru Piru, care în calitate de secretar al lui Călinescu se cam uita pe gaura cheii, avea versiunea că ar fi trăit cu Caragiale. Eu cred că l-a iubit, fiindcă mi-a vorbit foarte frumos de el, toată viaţa. Ea era puştoaică, Caragiale era bărbat în toată firea, autoexilat la Berlin, după decepţia cu procesul în care fusese acuzat de plagiat. Probabil că ea a simţit că-l poate ajuta să treacă peste, că-l poate vindeca cu prezenţa ei, cu scrisorile“, povesteşte pianistul intervievat de Dia Radu.
 

Brâncuşi i-a pregătit un prânz cu ciuperci

Una dintre cele mai mari bucurii ale Cellei Delavrancea a fost întâlnirea şi prietenia cu George Enescu, cu care a susţinut numeroase concerte. Îl considera „Suveranul muzicii“.  Cei doi îşi scriau încă de când Cella avea 18 ani şi era elevă la Conservatorul de la Paris, dar mult mai târziu s-au reunit pe scena Ateneului şi de aiurea. A cunoscut-o şi pe profesoara pariziană a lui Enescu, Nadia Boulanger, cu care a trăit un moment unic: în primăvara lui 1919, au concertat împreună, la Catedrala din Reims, rămasă fără acoperiş, în urma bombardamentelor germane.
 
„Bucuria mea de a cânta cu el la sonatele lui Beethoven, Mozart şi alţii a fost întotdeauna la zenit din punctul de vedere al interpretării. Ne înţelefeam de la prima repetiţie. Mi-aduc aminte că îl rugasem, în preajma unui concert de trei sonate ale lui Beethoven, să nu exagerăm viteza finalului din sonata în do minor. Enescu m-a liniştit. Dar, la Ateneu, în final, Enescu a pornit-o în goană nebună şi premejdioasă pentru partitura de la pian. Am cântat-o pe nerăsuflate, sărind de pe claviatură ca un cal de curse. Enescu, ascunzându-şi nasul cu mâna, râdea: J’ai voulu voir si vous etiez capable de cette folie. (n.r. – «Am vrut să văd dacă sunteţi capabilă de această nebunie») . De atunci, am devenit prieteni“, a povestit Cella Delavrancea momentul cu cel pe care l-a numit „cel mai mare violonist muzician pe care l-am auzit“. 
 
La Paris, în 1922, Cella a avut parte de o altă întâlnire memorabilă. Îl cunoaşte pe Constantin Brâncuşi. Pianista a descris episodul într-o emisiune radiofonică, relatată ulterior în cartea „Carte de inimă pentru Brâncuşi“. Era în atelierul său, iar sculptorul a rugat-o să ghicească un obiect la care el lucra: „Am privit, şi în urechi mi-a răsunat un glas răguşit: Cucurigu gagu, cântă cocoşul, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surâs maliţios: «Bravo! Nimeni n-a simţit până acum că alama asta cântă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc. Am să-ţi pregătesc un prânz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Când vrei să vii?»“, a povestit pianista, care a revenit în atelier pentru ciupercile preparate de însuşi Brâncuşi.
 

„Cella venea regulat să-i facă scene cu leşin lui Armand Călinescu, să-i dea drumul lui Nae“

Cella Delavrancea a fost căsătorită de trei ori şi nu a avut copii. Prima ei căsătorie a fost în tinereţe, în timpul Primului Război Mondial, cu ofiţerul Viorel Virgil Tilea. S-a căsătorit apoi cu Aristide Blank, co-proprietarul băncii Marmorosch-Blank. Pe când o curta, bancherul a venit la poarta ei cu un imens buchet. Valetul l-a lăsat un moment să aştepte în salon, apoi a revenit: Madame ne peut pas vous recevoir, elle est visitée par le souvenir de son père (n.r. – „Doamna nu vă poate primi, este vizitată de amintirea tatălui ei“). Gestul l-a făcut pe Aristide să se îndrăgostească şi mai tare de Cella. În fine, ultimul ei soţ a fost diplomatul Filip Lahovary, cu care a călătorit prin lume, în perioada când acesta era ambasador la Cair
 
Cella a fost, însă, destul de discretă cu iubirile ei, după cum se observă şi în volumul memorialistic. Există unele voci care spun că adevărata ei dragoste ar fi fost Nae Ionescu, pe care l-a îngrijit până în ultimele clipe. Nu ştim cu au stat cu adevărat lucrurile, dar câteva mărturii există. 
 
„Nu intru în apă decât cu profesorul!“
Cella l-a cunoscut pe Nae Ionescu în timpul căsniciei cu Aristide Blank, dar relaţia amoroasă pare să fi început în timpul căsniciei cu Filip. Când Nae Ionescu a fost închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, acuzat de convingeri legionare, Cella îi trimitea pachete şi scrisori. După ce acesta a fost eliberat în 1939, ea devenit o prezenţă constantă în vila din Băneasa a filosofului. Nu-şi ascundea simpatia, ba dimpotrivă. Cella îl ţinea la curent constant pe soţul ei despre apropierea de „Profesor“.
 
Într-o scrisoare, Cella îl informează cu o naivitate haioasă: „Nu fac nici o imprudenţă la scăldat şi nu intru în apă decât cu profesorul!!!“, profesorul fiind Nae Ionescu, după cum nota istoricul Stelian Tănase în „Partida de vânătoare“.
 
Îţi poţi închipui o femeie de 80 de ani şi un băiat de 20 şi ceva ţinându-se de mână şi plimbându-se prin cartiere vechi? Cella îmi povestea cine şi în ce casă frumoasă a stat. Şi avea un tic nervos când mă ţinea de mână: la intervale regulate mă strângea scurt un pic mai tare. Era un mic impuls nervos, cred că era ritmul ei interior, muzica din capul ei. Mi-a spus odată: «Ştii, eu aud lumea în Si bemol». Si bemol e o tonalitate în care au scris şi Mozart, şi Beethoven, şi Brahms. E o tonalitate foarte plurivalentă şi foarte luminoasă. Să auzi lumea în Si bemol înseamnă să ai auz absolut.
Dan Grigore, în cartea „Lumea în Si Bemol“
 
Şi Constantin Argetoianu nota, în jurnalul său, despre aşa-zisa idilă dintre cei doi. „Sunt ciudate pornirile amicului Nae pentru femeile mature şi supra-mature. După ce s-a ţinut ani de zile de Măruca Cantacuzino, care mai era şi nebună, s-a legat de d-ra Lucuţa Popovici, fiica ultramatură şi nesatisfăcută a profesorului Popovici Lupşa de la Herăstrău, profesoară şi ea de armonie sau de ritmică sau de aşa ceva la un conservator de muzică sau la o şcoală de educaţie fizică. Cella l-a furat pe Nae de la d-ra Lucuţa şi toată vara a fost luptă grea între cele două zâne răscoapte, în jurul bujorului deţinut succesiv la Miercurea Ciucului şi la Braşov. Călinescu (n.r. – Armand Călinescu, ministru al Apărării Naţionale, la ora când scria Argetoianu) îmi povestea că Cella venea regulat să-i facă scene cu leşin, ca să-l silească să dea drumul lui Nae... Şi când nu venea îi trimitea scrisori ca să le facă să parvină iubitului. Şi pe când iubitul se îndeletnicea cu studii filosofice, la umbră şi «sub auspiciis Regi», pe când Cella leşina, d-ra Lucuţa fura pianul din vila lui Nae de la Băneasa, ca să nu-l poată folosi noua ibovnică când se vor înapoia cu toţii acasă! Ce vicleim... şi ce bordel!“, nota Argetoianu pe 14 ianuarie 1939. De altfel, din cauza geloziei, Cella nu a fost prezentă la înmormântarea lui Nae Ionescu, după infarctul care i-a adus moartea în primăvara din ’40.
 
Odată cu venirea comuniştilor, Cella a fost a fost dată afară de la Conservatorul din Bucureşti, unde era profesoară de pian. A fost mutată la liceul de Muzică. A acceptat compromisul, ştiind că putea fi mai rău: soţul ei a făcut puşcărie. Cum de a scăpat Cella? Dan Grigore povesteşte, în cartea „Lumea în Si Bemol“, că unul din marii ştabi ai vremii, Emil Bodnăraş, a avut o slăbiciune pentru ea. „El a salvat-o de la epurarea din învăţământ. Tot el a intervenit când Cellei i s-a luat averea, să i se lase măcar casa. Şi tot el a ajutat, la rugăminţile Cellei, la plecarea din ţară a Principesei Ileana (care s-a călugărit în America şi a devenit Maica Alexandra). Reîntoarsă în ţară după 1989, a venit la Cella în rasă călugărească, a îngenuncheat în faţa ei în salon, lângă pian, şi i-a sărutat mâna“, spune pianistul, care i-a fost elev de când el avea 7 ani.
 
 
„Cea mai tânără prietenă a mea“
De altfel, Cella Delavrancea l-a considerat pe Dan Grigore un „fiu spiritual“, iar pianistul vedea în artistă „cea mai tânără prietenă a mea“, deşi a cunoscut-o când ea avea 70 de ani.
 
„Îţi poţi închipui o femeie de 80 de ani şi un băiat de 20 şi ceva ţinându-se de mână şi plimbându-se prin cartiere vechi? Cella îmi povestea cine şi în ce casă frumoasă a stat. Şi avea un tic nervos când mă ţinea de mână: la intervale regulate mă strângea scurt un pic mai tare. Era un mic impuls nervos, cred că era ritmul ei interior, muzica din capul ei. Mi-a spus odată: «Ştii, eu aud lumea în Si bemol». Si bemol e o tonalitate în care au scris şi Mozart, şi Beethoven, şi Brahms. E o tonalitate foarte plurivalentă şi foarte luminoasă. Să auzi lumea în Si bemol înseamnă să ai auz absolut“, povesteşte Dan Grigore despre relaţia de prietenie dintre cei doi. 
 
Cella Delavrancea a murit pe 9 august 1991, după o viaţă distinsă, trăită la maximum. A fost înmormântată în cimitirul Bellu, din Bucureşti, pe Aleea Artiştilor. În casa în care a locuit funcţionează, astăzi, un restaurant chinezesc. 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: