La o aniversare

Cu mai bine de şapte decenii în urmă, prin decret regal, la Timişoara a luat fiinţă Opera Română care, sub conducerea reputatei soprane Aca de Barbu, a reuşit, cu mari eforturi, cu entuziasm şi dăruire, să structureze un ansamblu, să formeze un nucleu de solişti şi dirijori tineri de reală calitate şi să realizeze prima producţie prin care teatrul a marcat deschiderea oficială, în 27 aprilie 1947 - Aida de Verdi.

O lucrare aleasă pentru inaugurarea Operei poate şi pentru că Aca de Barbu - semnând cu acel prilej regia spectacolului - fusese o superbă Aida, chiar în prima seară a Operei din Cluj, în 1920, poate şi pentru că implica toate ansamblurile teatrului, într-o desfăşurare muzicală menită să capteze şi să cucerească publicul din oraşul de pe Bega, deja familiarizat cu genul liric fie prin reprezentaţiile unor trupe vestite, fie prin stagiunile susţinute de către artiştii clujeni, în vremea refugiului (1940-1945), colaborând şi cu interpreţi de cotă de la Bucureşti. De atunci, a devenit o tradiţie ca, în fiecare 27 aprilie, să se prezinte opera verdiană, simbol al istoriei bogate a teatrului unde s-au afirmat solişti sau dirijori şi regizori de marcă, unde au avut loc, de-a lungul timpului, evenimente cu totul speciale, alternând însă cu momente dificile generate de problemele epocii şi nu numai.

Firesc, acum, în 27 aprilie, la 70 de ani de la prima deschidere a cortinei, cu aceeaşi emoţie şi cu mândria de a sublinia faptul că, de mulţi ani, Opera timişoreană se află în top-ul teatrelor din ţară, apreciată la superlativ deopotrivă în ţară şi peste hotare, directorul Corneliu Murgu a punctat câteva dintre performanţele ce au determinat obţinerea unui asemenea statut privilegiat, invitând apoi publicul să urmărească, în seara aniversară, Aida într-o distribuţie de excepţie. În sala arplină s-au aflat numeroşi artişti de altădată, din generaţii diferite, cărora le-a fost dedicat spectacolul, ca o reverenţă binevenită adusă celor ce au dat strălucire miilor de reprezentaţii derulate an de an, din acel an-reper 1947 şi până astăzi. Desigur, evenimentul trebuia onorat cum se cuvine, aşa încât tenorul-manager a dorit ca, alături de ansamblul şi soliştii teatrului, să evolueze şi oaspeţi din lumea mare a operei, binecunoscuţi şi îndrăgiţi de melomani din spectacole de neuitat ale trecutelor stagiuni, precum mezzosoprana Mariane Cornetti sau baritonul Calos Almaguer.

În producţia pusă în scenă de Ognian Draganoff, colaborând cu o echipă din Bulgaria - Boris Stoynov (decoruri) şi Tzvetanka Petkova-Stoynova (costume) -, păstrându-şi nealterată concepţia monumentală şi adesea spectaculasă, soprana Lăcrămioara Cristescu a reapărut în rolul titular, etalând din nou un glas amplu, robust şi penetrant, cu un plus de expresivitate şi o frazare bine condusă, construind un personaj convingător, beneficiind şi de o prezenţă scenică de invidiat, reuşind să depăşească problemele generate de acuta din „aria Nilului” sau de capcanele din duetul cu Amonasro; partener i-a fost, în Radames, tenorul Cristian Bălăşescu, rezolvând cu siguranţă ţesătura solicitantă, chiar dacă a apelat la (un fel de) falset pentru a sublinia secvenţele în piano sau la „licenţe” (desigur) personale în maniera de cânt, cam departe de datele pregnant eroice ale personajului; aşteptată cu nerăbdare, mezzosoprana Mariane Cornetti s-a „încălzit” progresiv, culminând în „scena Judecăţii”, extrem de ofertantă pentru glasul „încărcat”, de o amploare şi o consistenţă ieşite din comun, condus în acea secvenţă cu incisivitate şi strălucire, susţinut de un temperament debordant, fiind astfel „momentul său”, îndelung ovaţionat de publicul entuziast, ca într-o veritabilă zi de sărbătoare; în Amonasro, baritonul Carlos Almaguer a cucerit, încă de la prima replică, prin sonoritatea impresionantă a vocii „de tunet”, perfect pliată pe structura dură, aproape brutală a rolului, iar în Ramfis, basul Alexandru Moisiuc a adus, la rândul său, „greutatea” unui glas generos, cu o linie şi o interpretare adecvată temutului preot egiptean, în timp ce basul Octavian Vlaicu a conferit prestanţă Regelui; şi tenorul Marius Zaharia (Mesagerul) şi soprana Crina Vezentan (Marea Preoteasă) au avut culoarea şi abordarea cerută, iar corul (pregătit de Laura Mare) a sunat excelent, fie în impresionata scenă a „Consecraţiei”, cu sonuri e rugă abia şoptite, fie în monumentalul „Triumfal” sau în terifianta „Judecată”.

Şi balerinii au evoluat, în coregrafia Konstantin Kostiukov (din Serbia) cu aplomb şi siguranţă, atât în simpaticul dans al „micilor negri”, cât mai ales în desfăşurarea din „Triumfal”, solişti fiind Mirabela Zonai, Manuela Ardelean, Alina Mihai, Bogdan Rădăcină. Ca întotdeauna, orchestra a fost „la înălţime”, încă din scurta introducere aducând transparenţă şi fineţe, continuând în pagini pline de forţă şi dramatism sau, dimpotrivă, încărcate de sensibilitate şi lirism, concert-maeştrii fiind Corina Murgu şi Ovidiu Rusu; iar la pupitru, experimentatul dirijor Victor Dumănescu (de la Cluj) a coordonat cu fermitate întregul „aparat” vocal-orchestral, adaptându-se cu supleţe şi rigoare eventualelor uşoare „patinări” în relaţia cu unii dintre solişti, construind „linia mare” a unui edificiu sonor echilibrat şi unitar, cu o paletă de nuanţe şi culori bine reliefată, conferind astfel o anvergură pe măsura evenimentului.

Şi trebuie spus că, pe lângă publicul care a făcut ca sala să fie neîncăpătoare, mulţi alţi melomani au luat cu asalt Piaţa Operei pentru a urmări reprezentaţia aniversară pe ecranele amplasate pe clădire „cu sprijinul Primăriei Municipiului Timişoara, al Consiliului Local şi al Casei de cultură Timişoara”; un alt aspect demn de subliniat este transmisiunea în direct şi pe postul Radio România Timişoara, precum şi filmarea întregului spectacol de căte TVR Timişoara, urmând să fie redifuzat şi pe TVR3, ceea ce nu s-a mai întâmplat de foarte multă vreme, dar sper să fie un (nou) început de bun augur.

Cu atât mai greu de înţeles devine absenţa din sală a oricărui reprezentant al oficialităţilor locale, deşi Opera este un simbol al urbei şi un reper cultural de primă importanţă, mai ales într-un „oraş european al culturii”, aşa cum se pregăteşte să fie Timişoara în 2021. Fără a mai vorbi despre faptul că, la ceas aniversar, era de aşteptat ca Ministerul Culturii să transmită (măcar) un mesaj de felicitare, în condiţiile în care în alte teatre lirice, cu prilejuri asemănătoare, pe scenă a urcat chiar ministrul, onorând cum se cuvine tradiţia acelui lăcaş de cultură. De ce nu s-a considerat necesar ca cei 70 de ani de existenţă ai Operei din Timişoara să fie marcaţi (şi) la nivel oficial, sincer nu reuşesc să-mi explic. Să fie vreo legătură cu faptul că, în toate teatrele lirice din ţară, s-au diminuat drastic, prin reglementări financiare diverse, fondurile alocate în această stagiune pentru.. altceva decât salarii?...

Dar cu siguranţă, emoţia şi entuziasmul spectatorilor din sală şi din Piaţă au fost pe măsura momentului şi au răsplătit pe deplin eforturile conducerii şi ale tuturor celor implicaţi în realizarea unei reprezentaţii cu Aida prin care să marcheze deceniile de bogată istorie a teatrului liric. În fond, a fost o seară de sărbătoare în primul rând pentru publicul fidel, pentru artiştii de ieri şi de azi ai Operei, aspect care cred că primează, oferind tuturor cea mai mare satisfacţie prin acel spectacol-simbol, „prelungit” firesc la un pahar de şampanie, însoţit, firesc, de un „La mulţi ani” şi urări de viaţă lungă pentru teatru şi pentru cei ce-l slujesc cu credinţă, devotament şi pasiune.