Jurnal de director (1)

Scriu în vagonul de dormit care mă duce de la Bucureşti la Cluj. Am loc în patul de sus şi simt dogoarea plafonului care a stat o zi în soarele saharian deşi e doar iunie.

Nu ştiu de ce, întotdeauna vagonul e poziţionat ca atunci cînd deschizi geamul curentul să bată pe tine. Chiar dacă-mi displace, a trebuit să-l deschid ca să pot suporta temperatura tropicală din interior, deşi, în acest fel, şi zgomotul creat de mersul vagonului e peste limita de sus a suportabilităţii. La asta se mai adaugă scîrţîitul făcut de mica uşiţă de sub lavoar care nu stă închisă şi la macaze se izbeşte de perete. Deşi ştiu că în bagaj n-am nimic cu care aş putea-o lega, caut cu speranţa ca măcar această problemă s-o pot rezolva, dar nu găsesc, bineînţeles, nimic şi trebuie să mă împac cu gîndul că va trebui să suport şi această probă de mortificare. O probă de mortificare este de cîţiva ani orice călătorie cu CFR începînd cu durata, care pe distanţa Cluj-Bucureşti a ajuns constant la 10-12 ore, de la 8, pînă în anii 90. Vagoanele sînt delabrate şi la toaletă e mereu aceeaşi problemă a lipsei hîrtiei igienice şi a săpunului. A dispărut şi mica trusă de igienă cu şerveţel, săpun şi periuţă de dinţi care ţi se oferea în contul biletului la vagonul de dormit. A mai rămas doar sticla cu apă sălcie, făcută de un producător de care nu a auzit nimeni (probabil o combinaţie de afaceri în interiorul CFR), ce are acum temperatura unui bolnav de pneumonie şi nu se poate bea, noroc cu cea cumpărată în Gara de Nord.

„Aţi venit doar pentru asta?”m-a întrebat dimineaţă la comisie MR cu un ton în care numai anumite femei ştiu să topească ironia şi dispreţul. Nu venisem doar pentru asta dar venisem în principal pentru asta: fusesem chemat să fac parte din comisia de acordare a burselor Aman, pentru arte plastice, ale Ministerului Educaţiei. Mi-am zis că merită să văd cum se fac lucrurile la vîrf, mai ales că am auzit tot felul de poveşti. Relaţia a început pe mail cu invitaţia dar s-a blocat cînd am pus problema decontării drumului. Am trimis cîteva mesaje, fără răspuns, şi apoi am sunat. Funcţionara de la minister părea ambarasată de întrebarea mea, păi nu ştiu cum facem, decontăm doar tren, nu, avion nu decontăm, nu, nu plătim diurnă, nici onorariu de şedinţă, nu, îmi pare rău, nici hotel. Buuun, adică bun pe naiba, dar am rămas de dragul spectacolului ce putea fi, trebuind însă să ajung şi să mă întorc în aceeaşi zi.

Şedinţa a avut loc la etajul unei clădiri aflată spre marginea Bucureştiului, încinsă de căldura ultimelor săptămîni, cu aerul acela stătut, urît de ardelenii care vin în capitală. Sîntem înghesuiţi într-un birou, din care funcţionarii or fi fost trimişi acasă, să facă loc importantei comisii. Nimic din protocolul aferent unei situaţii pentru care, în România, nu există un nivel superior. Cafea lungă, salatini şi apă de la robinet în carafe de sticlă.

Apare şi prof. S cu pălărie de soare şi cămaşă în imprimeuri exotice, hawaiene, largă, peste pantaloni. În şedinţă pare absent, duce mereu la gură o sticlă de Borsec şi se scuză că trebuie să iasă frecvent la ţigară, altfel, nici un comentariu. Iată un bonus, am ocazia să văd cum acţionează. Ştiu că nu a venit degeaba. Într-adevăr, la momentul H iese din abulia aparentă şi intervine. Îmi dau seama că a fost tot timpul pe fază, a înregistrat şi comentariile ce păreau mărunte. Are o strategie de tigru remarcabilă: afişează un aparent dezinteres, nu deranjează cu intervenţii care ar putea crea suspiciuni sau strategii de opoziţie, „prada” se expune, îşi arată intenţiile, iar el vine la final cu toate argumentele pentru teza sa. Nu acceptă compromisuri, tonul devine decis, muşcător, atacă fără mănuşi. Să-i rezişti ar însemna scandal, atac la persoană, dar nimeni nu vrea să ajungă la asta şi el ştie bine acest lucru. Deci cîştigă, ca de obicei.

Eu intervin în cazul unui candidat care, de un an, face un doctorat la Paris, cu aceeaşi bursă Aman, şi vrea să continue. Popun comisiei să-şi susţină proiectul în limba franceză. „Catindatul” răspunde că el studiază într-o linie de engleză la Sorbona. „Şi nu ştiţi franceză?” insist. Raspunsul e negativ. „Păi atunci în engleză”, zic. „Nu pot”, răspunde doctorandul, „mi-am pregătit susţinerea în limba română”. Atunci îi cer să enumere cîteva din expoziţiile pe care le-a vizitat în anul petrecut la Paris. Se scuză că nu îşi aduce aminte. „Măcar una” –  nu mă las. Tăcere încurcată, nimic. Cei din comisie se privesc sideraţi, cu jena celor care descoperă impostura. Nu trece, e consens.

Observ că sînt puţini candidaţi. Ciudat, pentru că dacă vorbeşti cu tinerii, mai toţi vor să studieze în străinătate, mai toţi se plîng că nu sînt burse destule. Mă întreb cîte exemple ca cel de mai sus or mai fi printre bursierii statului român. Bursele astea, ca şi altele, se dau de atîţia ani şi rezultate nu prea se văd. Dacă se mai întorc, aceştia nu aduc cu ei nici contactele la nivel academic, nu dezvoltă relaţii cu alţi artişti, cu galerii sau curatori, cu istorici de artă sau pur şi simplu cu alte persoane. Mai nimic din ceea ce ar trebui să fie o firească urmare a unor ani de studiu nu produce efecte după întoarcerea acasă. Totul se opreşte la Otopeni.