INTERVIU Ştefan Câlţia, pictor: „La colhoz, am fost prima dată fericit că am furat“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ştefan Câlţia, pictor FOTO Eduard Enea
Ştefan Câlţia, pictor FOTO Eduard Enea

Pictorul Ştefan Câlţia (70 de ani) vorbeşte despre două lumi opuse, la a căror confluenţă s-a format: şcoala care însemna educaţie şi educaţia din comunism, care a ruinat şcoala.


Învăţători cu talent de pedagog, elevi deprinşi cu munca, bătrâni care oferă, în cel mai natural mod, cele mai valoroase lecţii şi luptători pentru dreptate. Acesta este universul în care s-a format pictorul Ştefan Câlţia. Când îşi aminteşte toate particularităţile acestei lumi muribunde, dacă nu chiar dispărute, ai senzaţia că Ştefan Câlţia trebuie să aibă peste 200 de ani. Altfel, cum s-o fi cunoscut? Dar plimbările pe Corso, şcolile adevărate şi cămăşile elegante din cânepă sau in gros au existat acum prea puţini ani pentru a fi deja învechite. Chiar dacă toate s-au terminat, în cel mai ironic mod, cu un profesor batjocorit de un activist de partid şi, mai târziu, cu un elev abrutizat de o lume care nu trebuie să fie a lui, o lume a grotescului tabloid.

Ştefan Câlţia: Voi sunteţi?

„Weekend Adevărul“: Noi. Am venit să aflăm totul despre dumneavoastră.
Nu vorbim despre toată viaţa mea, vorbim despre şcoală. Dar eu nu dau interviuri. Povestesc, vă spun tot, răspund la toate întrebările pe care mi le puneţi, dar nu vreau să fie sub formă de interviu. Deja devin banale aceste poveşti de genul el întreabă, eu răspund şi trebuie să spun un lucru deştept. Lucrurile deştepte le spunem altfel.

Trebuie să punem şi întrebări…
Ei, va fi prima întrebare: „Bună ziua!“, „Bună ziua!“. Şi, după aceea, voi continuaţi povestea. Vă descurcaţi, da? Uite, noi avem acest dialog în tren. Nu aveţi nici reportofon, nici ceva de scris, nu aveţi absolut nimic la voi. Şi aţi ajuns acasă şi spuneţi: „Domn’e, interesantă a fost discuţia asta! Hai să o povestim la ziar“.

„Bună ziua.“ Aţi copilărit în Făgăraş, locul unde se spune că familiile ori aveau un membru în munţi, ori unul în închisoare.
Aşa se spune. Asupra zonei Făgăraşului s-a abătut un fel de urgie aparent mai puternică, dar lucrul acesta s-a întâmplat în toată ţara. Unul dintre programele cu care au venit aici cei care s-au instaurat în ’47 a fost acela de a distruge elitele, de la cei de sus, până la cei din sat. Toţi şi-au declarat proprie¬tăţile, iar cine a fost harnic a fost scos din sat, înnebunit şi terminat. Mulţi au plecat în munţi, dar ce s-a întâmplat cu ceilalţi, care au rămas în sat? Aceia sunt martiri. Cei care au plecat în munţi şi-au asumat, au ştiut că nu pot suporta ceea ce vine peste ei. Dar cei care au rămas au fost umiliţi şi călcaţi în picioare, ei neştiind de ce li se întâmplă lucrul acesta.

Plimbările iniţiatice pe Corso
În acest mediu aţi fost educat.
Eu mi-am început educaţia odată cu reforma învăţământului, în 1948. Deci, eu sunt un produs al educaţiei comuniste. Dar trăiesc cu unele amintiri înainte de aceste vremuri. În oraşul meu, spre exemplu, toată lumea se saluta respectuos, indiferent dacă îl cunoşteai sau nu îl cunoşteai. În oraşul meu, toată lumea se plimba pe Corso. Plimbarea pe Corso nu era o chicoteală, era un spaţiu de iniţiere. Oamenii stăteau cam şase pe un rând, la distanţă de mai bine de cât întinzi un braţ, mergeau unii după alţii şi se plimbau prin centrul oraşului printr-un loc anume, aproape tot oraşul. Noi, copiii, formam un rând şi niciodată nu ne-am permis ca, din rândul nostru, să ne strigăm un coleg care era în alt rând. Ceream voie prietenilor cu care eram: „Vreau să mă duc până la rândul cutare“. Aşa făceau şi bunicul, şi tatăl meu. În felul acesta, noi eram instruiţi să ne comportăm. Când îl vedeam pe bunicul meu, care era măcelar, că se saluta cu avocatul Dobrotă şi-şi scoteau pălăriile cu aceeaşi eleganţă, visam şi eu să am pălărie şi să mă salut cu colegul meu la fel. Mai erau hainele ţăranilor. Păi, când îmbrăcai o cămaşă care era din cânepă sau din in gros, scoasă din ladă şi împăturită într-un fel, şi avea nişte cute, tu nu mai puteai sta într-o rână. Stăteai drept! Instrucţia, şcoala, familia formau oameni, nu lucrau doar în a umfla un sac cu date şi cunoştinţe.

Bunica dumneavoastră a contribuit într-un mod decisiv la educaţie...
Noi stăteam la bunicii mei de la ţară, tata fiind de la ţară, şi aveam casa în jurul bisericii. Dacă mă întreba cineva când eram copil „al cui eşti?“, eu spuneam aşa: „Sunt Ştefan, a lui Aurel Andeboieriu, de după Biserică“. Acesta era numele meu. Ne jucam în jurul Bisericii, copii mici, copii mari, dar niciodată nu ne-am stabilit, la „De-a v-aţi ascunselea“, mijitul pe zidul bisericii. Niciodată nu ne-am pitulat într-un cotlon al bisericii, ci în jur. Târziu m-am gândit la asta. Şi cât mi-a spus bunica? Mi-a spus şi ea că biserica e aşa şi aşa. Nu vreau să duc lucrurile spre o zonă mistică, vreau să spun că înveţi, deprinzi, în viaţă un respect pentru valori. Sunt lucruri pe care tu trebuie să le respecţi, fiindcă respectându-le tu devii altcineva, devii frumos.

„Învăţătorule, hai să-ţi dau o friptură!“
Cum era învăţătorul dumneavoastră?
În copilăria mea, când se mai întâlneau doi şi se contraziceau, spuneau: „Hai, măi, lasă-mă-n pace că eu am făcut la domnul Borcea!“. Domnul Borcea era învăţătorul din sat. Un fel de „Eu sunt de la Oxford“ – asta însemna la mine-n sat. Învăţătorul nu era aşa cum am fost eu, când am ajuns profesor într-un sat, unde tovarăşul Albu mă chema să număr caprele, oile, unde Zolti, ţiganul, care făcea afaceri la partid, venea din când în când şi-mi zicea: „Învăţătorule, hai să-ţi dau o friptură!“. Nici nu îi interesa ce făceam noi la clase. Eram nişte slugi ale partidului în a prosti lumea din sat.

stefan caltia
stefan caltia
Când am terminat patru clase, m-am angajat la CFR, cu fratele meu. Curăţam buruienile dintre linii, pentru 10 lei pe zi. Trebuia să le sapi. Era o muncă destul de grea. Era un pir care creştea printre pietroii ăia şi nu puteai să-l scoţi decât cu târnăcopul. Iar noi eram aşa mici, ăştia care lucram, că nu puteam ţine târnăcopul de coadă, îl ţineam de acolo, de lângă fier.

Morala cu strugurii
Când aţi fost profesor?
În ’64, am fost profesor de desen în satul Şercaia, lângă Făgăraş. Alt lucru impus de comunişti, lucru care a distrus satul, a fost colhozul. Colhozul însemna următorul lucru: locul unde eu am învăţat prima dată să fur. În satul meu, fiind un sat pe coastă, străzile erau cu sens unic, pentru că veneau care multe cu bucate în sus şi în jos şi voiau să evite să se întâlnească pe drumul acela îngust. În satul acesta, cuiva i-a venit ideea asta teribilă: aduceam apă acolo, la arie, unde treierau oamenii. Nimeni nu s-a mirat de ce cărăm atâta apă. De fapt, deşertam damigeana şi o umpleam cu grâu şi mergeam acasă şi o răsturnam. Lângă lăzile alea goale în care se ţinea grâul cu ani în urmă, noi reuşisem să strângem o grămăjoară de grâu şi eram fericiţi. Eram prima dată fericiţi că am furat. De atunci încoace, ţăranii, ca să supravieţuiască, au tot furat. Şi deveniseră nişte hoţi de pe propriul pământ. O bulibăşeală! Ce şcoală, ce mai vorbeşti de educaţie, când tu vii când porumbul e aproape gata şi pui poliţia să supravegheze, aduci muncitorii să-l strângă şi ţăranii stau deoparte? O nebunie.

Dar dumneavoastră eraţi un copil ascultător?
Când am terminat şapte clase, până pe vârsta de 14 ani, am fost o problemă pentru familia mea. Nu am spart niciun geam, n-am bătut niciun copil, dar am fugit tot timpul de acasă. Cred că eram puţin autist sau cum s-o chema asta. Am fugit şi cu circul, cu se ce putea fugi. Învăţam la un liceu foarte mare şi frumos, „Radu Negru“ din Făgăraş, unde am făcut clasele elementare. Aveam clasa la parter şi, cum e vremea aşa, frumoasă primăvara, învăţătorul deschidea geamul. El vorbea, eu mă sculam, pur şi simplu, şi săream. Deja sărind geamul, eram în culpă şi faţă de mama, şi faţă de tată şi nu mă mai întorceam nici seara acasă, că mă gândeam că o să mă cârpească sau o să mă certe. Rezistam aşa, vreo patru-cinci zile, o săptămână, mă anunţau la difuzor, în oraş, că s-a pierdut un copil. Ei!, nu mă pierdeam eu! Totuşi, aveam acea ruşine care nu mai e astăzi. Îmi amintesc că, pe la 9-10 ani, cu un prieten de-al meu, am intrat pe o poartă la un vecin, care avea pe prispă o viţă întinsă, de care atârnau nişte struguri uşor copţi. Ne-am dus şi noi să luăm câţiva ciorchini. Exact când să-i luăm, bătrânul care locuia în casă a ieşit, noi am fugit, şi am crezut că nu ne-a văzut. Pe seară, ne-am aşezat pe bancă alături de bunica şi cu bătrânii, la poartă, cum se strângeau ei de obicei. Şi apare moşul, cu un coşuleţ plin cu struguri. Îi dă bunicii: „Mamă Dochie, uite nişte struguri copţi. Că or trecut nişte copii pe la mine şi aşa milă mi s-o făcut de ei că or luat de jos numa’ de-ăia acri“. Moşul s-a uitat la noi: „Hai, mă, luaţi câte-un strugure“. Noi tremuram, nu ştiam ce să facem. Aceştia erau ţăranii simpli, cu frica lui Dumnezeu, care te învăţau firesc să ai un anumit comportament.

„Copilul de la ţară muncea de când era mic“
Ştim că aţi vrut să fiţi preot.
Când am terminat şcoala, am vrut să mă duc să mă fac preot. Chiar de la finalul clasei a şaptea mă tot gândeam, mi se părea un lucru frumos, fără să conştientizez neapărat atunci toate lucrurile care ţineau de meseria asta. Trebuia să dau mai întâi la seminar, care presupunea, în primii doi ani, şcoala de cântăreţi. Iar la testul de muzică am căzut cu succes, deşi aveam pile mari. M-am întors acasă şi a fost un an când m-am înscris la seral şi am lucrat ca muncitor pe şantier.

Deja în câmpul muncii?
Nu era prima dată. Când am terminat patru clase, m-am angajat la CFR, cu fratele meu. Curăţam buruienile dintre linii, pentru 10 lei pe zi. Trebuia să le sapi. Era o muncă destul de grea. Era un pir care creştea printre pietroii ăia şi nu puteai să-l scoţi decât cu târnăcopul. Iar noi eram aşa mici, ăştia care lucram, că nu puteam ţine târnăcopul de coadă, îl ţineam de acolo, de lângă fier. După un an, am lucrat la o fermă, la trei kilometri de oraş şi la vreo patru kilometri de casa noastră. Ne sculam dimineaţa, la 5. Ştiţi ce e ăla un difuzor?

Drumul nesigur al crăticioarei cu tocăniţă
Un radio local, cum ar veni.
Da. Era un radio pe sârmă, instalat pe stâlpi în toate oraşele, în toate satele, şi chiar dacă nu era curent electric, ele mergeau! Difuzorul ăla te toca la cap. Îţi spunea cât de bine trăieşti tu şi cât de rău e în ţările capitaliste. Îţi spunea şi când stăteai pe closet în mijlocul grădinii, şi când dădeai de mâncare la vaci. Şi la ora 5 te trezea. Şi acum, când aud „Te slăvesc, Românie“, mă apucă aşa o stare… Copil fiind, la 5 dimineaţa, aş mai fi vrut să dorm un pic. Mă sculam şi plecam cu fratele meu patru kilometri. Mama n-avea cum să ne dea pe atunci sandviciuri. Ne punea o tocăniţă de cartofi cu două felii de pâine într-o crăticioară. Pe drum, ne mai certam: „Eu am dus mai mult crăticioara!“. „Ba eu!“ Am hotărât ca fiecare să o ducă de la un stâlp de telegraf la altul. Şi, ca să scap de ea, fugeam repede, repede şi o trânteam acolo jos. Apoi venea fratele meu, o lua şi iarăşi o lua la fugă cu ea. Parcă văd şi acum olicioara aia roşie cum se tot muta din stâlp în stâlp. Ajungeam la fermă, unde eram vreo 12 copii. Aveam însă un brigadier de treabă, un tehnician agricol, care ne dădea munci pentru noi: la strâns fasole, la stivuit morcovi, la întors fân. Copilul de la ţară muncea de când era mic. Începea să se descurce prin curte, mama doar îi zicea „Vezi că eu plec, ai grijă să nu intre uliul la raţe“, şi el ştia.

stefan caltia
stefan caltia
De obicei, cu banii câştigaţi vara ne cumpăram pantofi când începeam şcoala. Pentru că se întâmpla ca unul să se ducă la şcoală şi altul să stea acasă, că nu avea ghete.

                                                                                         Părinţii pictorului Ştefan Câlţia, în 1951
Nu era o corvoadă munca?

Munceai, că aveai norme. Şi mai erau şi alte motive. Erai conştient că acasă nu îţi ajungea ce aveai. De obicei, cu banii ăia ne cumpăram pantofi când începeam şcoala. Pentru că se întâmpla ca unul să se ducă la şcoală şi altul să stea acasă, că nu avea ghete.

„Nene Aurel, ţine-ţi gura, că ai copii“
S-a întâmplat?
Bineînţeles. Voi ştiţi ce sunt alea cartele şi bonuri? Nu doar pentru mâncare, pentru pânză! Aveai drepturi limitate la pânză. Ca să-şi facă o femeie o rochie, n-avea bonuri îndeajuns. Primea doi metri de stambă, mai lua încă doi de la alta şi făcea o rochie. Şi aşa era şi cu ghetele copiilor. Am stat cu tata la coadă la încălţări, cu păturile în cap, că venisem cu o zi înainte, să stăm acolo, să nu pierdem rândul, eu cu măsura la mine, iar pentru ceilalţi fraţi, mama le făcuse din carton tălpile. Şi, în toată învălmăşeala aia, tata s-a înfuriat, a zis ceva urât cu voce tare şi imediat l-au luat poliţiştii. L-au băgat înăuntru, a venit un plutonier şi i-a zis celui care mai era în cameră că rezolvă el cazul şi să iasă afară. S-a uitat la tata şi i-a zis: „Nene Aurel, ţine-ţi gura, că ai copii. Fugi acasă!“. Dacă n-ar fi fost el… Asta era lumea aia. Eu am trăit într-o familie în care lucrurile totdeauna s-au vorbit limpede. Noi am ştiut ce trebuie să spunem şi să nu spunem. Nu mi-a zis niciodată tata: „Vezi, să nu spui aia!“. După aceea au venit după noi generaţii în care părinţii s-au ferit ca ai lor copii să ştie tot. Am întâlnit oameni mai tineri ca mine, cu vreo 10 ani, care, după ’90, rămâneau uimiţi: „Cum, aşa a fost?“. „Aşa a fost.“

Am vorbit foarte puţin despre meseria dumneavoastră. Cum v-aţi orientat către pictură?
Lucrul mai important decât începutul e faptul că am ajuns la o şcoală, la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Timişoara, unde am întâlnit nişte profesori de mare calitate, cum a fost pictorul şi graficianul Julius Podlipny.

stefan caltia2

ÎNVĂŢĂTURILE LUI ŞTEFAN CÂLŢIA:








1. Şcolile care au transformat ţara Făgăraşului

Din păcate, noi nu ştim nimic despre o şcoală extrem de importantă: şcolile grănicereşti, care au rezistat din 1771 până în aproape 1900. Imperiul Habsburgic, atunci când şi-a organizat armata, avea aici două mari unităţi militare: una la Urlaţi şi una la Năsăud, care aveau sub supraveghere partea de sud a Transilvaniei şi partea de nord a Transilvaniei. Aceste regimente formate din localnici, deci din români, au primit nişte drepturi – printre ele, de a-şi şcoli copiii. Şi, în fiecare sat din Ţara Făgăraşului, de la 1771, exista o şcoală. Tuturor militarilor şi ofiţerilor români care făceau parte din acest regiment li se oprea din soldă o sumă de bani pentru vestimentaţie.

Ştefan Câlţia păstrează o fotografie cu un soldat român din America

Când s-au desfiinţat aceste regimente, contabilitatea austriacă a constatat că aceşti oameni au plătit mai mult decât au consumat şi a restituit banii oamenilor. Iar oamenii au hotărât ca aceşti bani să fie folosiţi pentru şcolile din satele respective. Astfel că şcolile au continuat să funcţioneze chiar şi după desfiinţarea regimentului, până prin 1900. Oamenii au înţeles că fără instrucţie, fără şcoală, fără ce primeşti de acasă, nu poţi să trăieşti într-o colectivitate.

2. „Cu hârtiile alea ardeam noi!“

În ’49, s-a hotărât ca majoritatea primăriilor de comune să-şi schimbe sediul, dintr-un sat în alt sat. La noi, din comuna Şona în comuna Mândra. Sub lozinca „La vremuri noi, acte noi!“, s-a scos atunci toată arhiva comunei Şona în mijloc de drum şi i s-a dat foc. Securitatea şi comuniştii au venit acolo şi sub supravegherea lor s-a întâmplat acest lucru. Cine erau Securitatea şi comuniştii? Erau nişte persoane de ultimă speţă, pe care noile autorităţi, sub oblăduirea celor sovietice, le-au pus în pâine, le-au pus în funcţie. Şi ăştia executau, după un program venit din afară.

Un văr de-al meu, care are acum 91 de ani – asta se întâmpla în ’49 –, a trecut  pe acolo şi a luat un braţ de hârtii. Bineînţeles, a fost întrebat: „Ce faci cu ele?“. „Le iau să fac focul la cuptor. Când coacem pâinea, aprind focul cu hârtiile astea“. După ani, după ’90, el a încropit o monografie. Mama mea (n.r. – mătuşa lui) i-a zis: „Măi, Costică, măi, eu când te-am văzut că ai luat hârtiile alea, când le ardeau în sat, am ştiut că nu le iei ca să dai foc la cuptor“. El atunci s-a întors spre ea şi i-a spus: „Păi, mătuşă, cu hârtiile alea ardeam noi!“. A fost o lume brutală care s-a instaurat peste o lume nu perfectă, dar care era nepregătită pentru o brutalitate atât de mare.

3. Cum s-a furat grâul de la ţărani

Între cele două Războaie Mondiale, exista un program care se numea „comasare“. Asta însemna ca oamenii să-şi reorganizeze parcelele de pământ în aşa fel încât el să nu mai fie aşa de fărâmiţat. Şi presupunea că toţi din sat trebuiau să cadă de acord că vor acest lucru. Cei din sat care făceau acest lucru erau preotul şi învăţătorul. Ei erau activiştii acestei instituţii. Învăţătorul era un activist al statului. Nu întâmplător i se dădeau toate acele drepturi învăţătorului. După ce satul cădea de acord, în câţiva ani, pe cheltuiala statului veneau pedologi, agronomişti, jurişti, notari şi reorganizau pământul în aşa fel ca fiecare să aibă zonele unde trebuia. Şi primeau noile titluri de proprietate. Dar, în aceeaşi perioadă, se făcea o testare a zonei, ce fel de cooperative se pot face. Li se sugera ţăranilor, astfel, ce cooperative pot face. Asta era România între cele două Războaie Mondiale.

Înainte de Primul Război, rude îndepărtate ale pictorului, la treieriş

În satul meu, existau deja două cooperative, când a apărut acel colhoz. Colectivizarea a des¬fiinţat nişte structuri care mergeau bine. Ţăranii nu erau împotrivă a lucra împreună. Dar colhozul era altceva. Pentru că nu mai dădeau voie ţăranului să se ducă cu grâul în şura lui, totul venea la arie, la arie erau miliţianul şi alţii de la partid care supravegheau, iar când sacii se umpleau, se urcau în camion şi plecau cu ei spre Făgăraş. Ţăranii, care munceau, stăteau şi priveau apa cum grâul lor pleacă acolo.

4. Elita elevilor, în închisoarea de la Târgşor

Îmi aduc aminte când Gema, sora lui Gelu Novac, îi spunea mamei: „Toate femeile din puşcărie au fost foarte de treabă, şi-au rupt din hainele lor ca să am scutece pentru fetiţă“. Astfel de lucruri îmi ajungeau pe la urechi, asta pot spune eu despre aceşti partizani. Fenomenul Piteşti ar trebui studiat. Au fost oameni chinuiţi, supravieţuitori. Am citit, recent, într-o carte, „Eu sunt Scribul“, despre închisoarea de copii de la Târgşor. Suntem singura ţară din lumea asta care a avut o închisoare pentru copii! Copiii de liceu au fost închişi. Şi care copii? Şefii de promoţie din toată ţara asta au fost închişi în închisoare asta pentru câţiva ani buni. Reeducaţi, pe unii i-au transformat în informatori, pe alţii care erau mai recalcitranţi i-au ţinut până la 18 ani şi i-au băgat apoi în marile puşcării.

5. Nea Nie şi nea Costică încă nu înţeleg

Doi veri de-ai mei, nea Nie şi nea Costică, au venit odată într-o vizită la mine şi „se certau“: „Hai, măi, Costică, că tu ai fost secretar de partid la noi în sat. Lasă-mă în pace!“. Eu l-am întrebat: „Bine, Nie, dar tu n-ai fost în partid?“. „Eu? Păi, eu am fost primul bătut din sat.“ „Cum te-au bătut?“ „Au venit oamenii de la Securitate, m-au luat, m-au băgat într-un beci, m-au legat la mâini şi la picioare, mi-au băgat genunchii printre mâini, au băgat o rudă de lemn pe la picioare, m-au pus între două mese şi m-au răsturnat cu tălpile în sus şi au început să mă bată. Eu ţipam «Ce vreţi? Spuneţi-mi, ce vreţi?». Şi mă bătea unul din Mândra, care era cam prost. Noi, când eram copii, ne mai băteam joc de el. Era prost, dar era mare, cât un munte. Şi pe ăsta l-au făcut maior de Securitate.“ Noi l-am întrebat: „Măi, dar, după aia, nu te-ai supărat pe el?“ „Păi, cum să mă supăr pe prost? El asta ştia. Ar fi trebuit să mă supăr pe ăla care zicea: «Bate-l pe ăsta!». Prostul bătea până când ăla îi spunea «Opreşte-te!». Şi ei m-au bătut, mi-au zis că trebuie să semnez hârtia, să intru în colectiv, am semnat.“

Ştefan Câlţia arată o fotografie un un român în America

„Nea Nie, dar ai mai semnat şi altceva? Te-au mai chemat vreodată?“, am întrebat. „M-au mai chemat după un an de zile“, zice. „Şi, când am văzut că iar pune mâna pe ruda aia să mi-o bage între picioare, le-am zis: «Ce vreţi, mă? Semnez orice!».“ „Ce-ai semnat?“ „Am semnat o hârtie că o să le spun tot ce se întâmplă în sat.“ „Şi ai spus vreodată, nea Costică?“ „N-am spus niciodată nimic.“ „Păi, nea Nie, nu te mai certa cu nea Costică, pentru că a fost secretar de partid. Mai bine că a fost el. Dar matale, în acte, eşti informator al Securităţii din 1950.“

Se face o pauză şi el se întoarce spre mine şi zice: „Măi, Ştefan, eu nu ştiu cum au putut să mă bată pe mine aşa rău nişte oameni care nu mă cunoşteau“. Oamenii aceştia ajung la o vârstă şi încă se mai miră de ce au fost bătuţi, umiliţi, călcaţi în picioare.

6. „Câte persoane dorm în acelaşi pat cu elevul“

Sub acest superb administrator care a fost Carol I, s-au făcut nişte programe. Programul de învăţământ al acestei naţiuni nu s-a întrerupt deloc, indiferent că a fost Răscoala din 1907, că au fost secete, că au fost probleme, că a fost Primul Război Mondial. El a fost fracturat doar odată cu venirea armatei sovietice. Primul lucru care a fost gândit prin aceste programe a fost formarea unor şcoli de învăţători. Dar nu numai că a format una dintre cele mai bune şcoli de învăţători din Europa, a creat o situaţie favorabilă învăţătorului. Învăţătorul trebuia să primească o casă, un lot de pământ pe care ţăranii din sat îl prelucrau „în parte“, adică jumătate din recoltă o lua învăţătorul, jumătate ţăranii. Apoi, numai dacă urmăreşti tipizatul unei foi matricole dintr-un registru sătesc, vezi câte lucruri şi date cuprindea, ce analiză profundă făcea învăţătorul asupra subiectului, adică a elevului.






Fişa matricolă a lui Ştefan Viorel, elev în anul şcolar 1939/1940

Un copil, până în clasa a VII-a, avea două ore pe săptămână, în care era învăţat despre corp, despre igiena lui. Nu mai vorbesc despre câte ore avea despre suflet, despre sensibilitate. Într-o discuţie de-a mea cu un profesor elveţian despre aceste foi matricole, mi-a spus: „Noi, la ora actuală, nu o avem atât de complexă“. Ea a fost înlocuită cu o altă foaie matricolă, în care scria, despre tata: „Ce avere are tatăl tău?“, „Ce politică a făcut înainte?“, „Este membru sau nu de partid?“. Apoi, despre fraţi: „Câţi fraţi ai?“,„Sunt fraţii tăi membri de partid?“, „Au fost arestaţi sau n-au fost arestaţi?“. Asta conţinea foaia mea matricolă în 1949. Nu mă întreba nimeni de: „Mediul social în care trăieşte copilul“, „Câte persoane dorm în aceeaşi cameră cu elevul“, „Câte persoane dorm în acelaşi pat cu elevul“ sau „Cum este somnul?“. Vă daţi seama cine era învăţătorul? Vă daţi seama ce a însemnat acest program de învăţământ?

stefan caltia2
stefan caltia2
stefan caltia2
stefan caltia2

„E dramatic că nu ştim nimic despre noi“

Capitolul 1. Identitatea

Una dintre marile drame pe care le trăim noi acum e că nu ştim aproape nimic despre noi. Dacă eu vă întreb ce oameni de seamă au trăit pe strada dumneavoastră, puteţi să-mi spuneţi? Dacă mergeţi şi puneţi această întrebare unor copii din Norvegia sau din Italia, ei vă vor spune: „Pe strada mea, a trăit cel mai mare cizmar al acestui oraş“. „Pe strada mea, a mai trăit un brutar.“ „Pe strada mea, trăieşte acum un scriitor care publică poezii la ziarul local.“ Noi nu ştim lucrurile astea. Şi atunci ne simţim hăituiţi şi fără repere. Or, instituţia „şcoală“ şi educaţia de acasă exact lucrul acesta îl fac: îţi dau nişte repere foarte puternice. Apoi, viaţa vine cu toate greutăţile peste tine, dar tu găseşti în tine şi cu ajutorul lui Dumnezeu răspunsul sau puterea de a trecere peste ele.

Capitolul 2. Proprietatea

În ziarul „Scânteia“ scria aşa: „La IOR, un sindicalist a ridicat problema că în secţia cutare nu merg lucrurile cum trebuie“. În prima zi. După o săptămână: „În urma sesizării x, UTC-iştii de la IOR fac cutare şi se pare că, într-adevăr, există un grup de oameni care sabotează“. Încă unul, încă unul, şi, încet, încet, e scos în faţă un om care e judecat de partid. După care e arestat şi dus în instanţă. În instanţă, soţia domnului Brucan (n.r. – Alexandrina Sidorovici, acuzator public la Tribunalul Poporului, 1945-1966) foloseşte ca dovadă a vinovăţiei lui toate articolele de acolo. Şi atunci, oamenilor ăstora, care au fost călcaţi în picioare, li s-a distrus sentimentul proprietăţii. Acum, prietenii mei din copilărie, de-o vârstă cu mine, ei nu mai au sentimente. Unii dintre ei şi-ai primit pământurile înapoi, dar ei nu mai eu sentimentul proprietăţii. El a primit ceva pe care poate să-l vândă şi să-l bea!

Capitolul 3. Responsabilitatea

Tata lucra la fabrica de Avioane IAR de la Braşov. Acolo, la uzină, aveau nevoie de muncitori. Erau rugaţi salariaţii, din zona Braşovului, a Făgăraşului, să aducă şi copii la meserie. Şi aduceau fiecare. Eu îi ziceam tatălui: „Ei, ţi-ai adus şi tu fratele…“. „Nu, nu! O să vezi că aduc pe cine mi se pare mie mai isteţ şi mai descurcăreţ din satul meu“, îmi zicea. Fiindcă, în clipa în care copilul intra în această uzină, pe lângă numele lui, Ion Cutare, purta şi numele tatălui meu. Cât timp copilul stătea în această uzină, pentru orice problemă, tatăl meu răspundea de el. Despre lucrurile acestea am aflat când i-am auzit discutând pe tatăl meu şi un inginer care-şi terminase studiile în Germania şi care a venit acolo, ca un copil de la ţară, ca să înveţe strungărie.

Capitolul 4. Pudoarea

În Occident, un om are televizor acasă şi se uită la el când există ceva anume pe care vrea să-l vadă. Copilul se uită când are o emisiune pentru el. La televiziunea norvegiană, nu o să vezi niciodată filme cu femei dezbrăcate. Urcă-te în orice troleibuz din Germania, urcă-te în orice troleibuz din Luxemburg, din Italia!, că sunt ca noi, şi spune-mi dacă vei vedea o doamnă în vârstă răsfoind un ziar de talia „Libertatea“. Dacă vei vedea aşa, eu îţi plătesc călătoria!

Capitolul 5. Neputinţa

În România, după ’90, s-au aruncat găleţi şi butoaie de lături acestui popor tot de către comunişti. Părerea mea e că au făcut-o deliberat, pentru că în această neştiinţă, neputinţă, în această ceaţă, poţi să bagi mâna în buzunarul oricui. Şi s-a şi întâmplat lucrul acesta. Dacă aceia care vând aceste mizerii spun că oamenii sunt cei care solicită, ei trebuie să facă efortul ca oamenii să nu mai ceară aşa ceva. Dar sunt nişte lichele care pur şi simplu exploatează stările primare ale omului, nişte bişniţari, care au o poftă nebună de a cheltui bani, pe care îi iau folosindu-se de neputinţa celor din jur. Or, învăţătorii ăştia se luptau pentru ca această neputinţă să nu existe. Unde sunt ei? Veţi spune că în toată lumea sunt şi astfel de oameni. Sigur că da. Dar ei sunt marginalizaţi. Singura soluţie pentru noi este şcoala, e învăţământul, e familia.  Eu spun de ani : „Să ne zbatem cu învăţământul elementar!“. Şi nu, nu, nu. Nu facem ceea ce trebuie făcut. Sigur, la noi elevul învaţă şi matematică, şi chimie, dar nu acestea sunt cele mai importante lucruri. El învaţă să gândească prin matematică, nu trebuie doar să acumuleze formule.

stefan caltia2
image
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite