Corespondenţă de la Berlinale. Criticul de film Irina Margareta Nistor, despre ce e dincolo de "Urşii" de la Festivalul de Film

Actriţa Tilda Swinton ajunge pe covorul roşu la deschiderea Festivalului de Film de la Berlinale 2016 din Berlin Germania                                     FOTO AP

Controverse, dar şi momente de o mare sensibilitate se regăsesc în scenariile prezentate la Berlinale, festivalul de film aflat în plină desfăşurare, potrivit criticului de film Irina Margareta Nistor. Criticul, blogger adevarul.ro, relateaza culisele festivalului.

Corespondeţă de la Berlin

Text de criticul de film  Irina Margareta Nistor

De Sfântul Valentin, la Festivalul de Film de la Berlin (11-21 februarie) m-am reîndrăgostit de Noua Zeelandă! Pe 14 februarie a rulat un documentar cu un titlu tentant. „Europe She Loves“ /„Europa pe care ea o iubeşte“. Pelicula narează, încrucişat, patru poveşti de iubire ale unor personaje total neinteresante, din Sevilla, Dublin, Salonic şi Tallinn. E o activitate excesivă, fizică la nud. La început sunt imagini de la aderare, pe care le-am văzut pe ecran, cu un oarecare decalaj orar, pentru că eram în Noua Zeelandă. O ţară splendidă, cu oameni aleşi şi frumoşi la trup şi suflet.

Ei bine, în selecţia de anul acesta (din păcate, în afara competiţiei), o peliculă a trecut Oceanul, tocmai din ţara maorilor. „Mahana“ e ecranizarea romanului Bulibaşa (tradus în engleză cu „Patriarhul!“), pentru că e un şef de trib, de clan, al anilor ’50, interpretat de Temuera Morrison, în regia celui care a făcut şi un „James Bond“, Lee Tamahori. O viaţă cu controverse şi momente de o mare sensibilitate, care s-au regăsit şi în alte scenarii de aici, precum remarcabilul „Viitorul“, cu o Isabelle Huppert, genială în rolul unei profesoare de filosofie, căreia i se năruieşte fericirea cât ai clipi, dar dă curaj oricui trece prin clipe complicate. Mi-am dat seama că Isabelle e un echivalent francez al lui Meryl, inteligentă, rafinată, cultivată, cuceritoare, cu un cuplu solid şi mulţi copii, o fiică deja actriţă. Şi o coincidenţă de cancan, cu haz, pe covorul roşu a fost îmbrăcată tot într-un fel de imitaţie de material stil leopard ca şi preşedinta juriului Berlinalei 2016.

Criticii care dau note  au preferat deocamdată un documentar (concurează la un loc) italienesc despre Insula Lampedusa (pe care mereu o conotez exclusiv cu autorul Ghepardului) şi refugiaţi (deşi cam trişat, că apelează la un puşti cu şarm, un şmecheraş, care distrage atenţia de la personajele dramatice propriu-zise!).

„24 de săptămâni“

Am văzut germanul „24 de săptămâni“ (dificila alegere a unei cabaretiste, aşa le zice pe nemţeşte, celor care fac stand-up comedy, de a renunţa sau nu la un al doilea copil, diagnosticat încă nenăscut cu Sindromul Down). În afară de titlu, care duce cu gândul la Palme d’Or-ul românesc, în distribuţie e una dintre viitoarele protagoniste ale noii premiere, semnate de Cristian Mungiu: Maria Drăguş (în aceeaşi zi a fost proiectat şi unul cu Cosmina Stratan, premiata de la Cannes, pentru „După dealuri“, de astă dată într-un film de groază, şi la propriu şi la figurat, în care se vede că are stofă de mare actriţă, şi se salvează dintr-o situaţie imposibilă, de posedată de pruncul pe care îl poartă în pântece pentru nişte viitori părinţi danezi tare ciudaţi). În plus, am înţeles de ce „Ilegitim“ a fost luat într-o secţiune paralelă, la Forum. Prea multe procreeri (inclusiv în intensul şi ca de obicei, provocatorul, „La 17 ani...“ al lui Andre Techine).

FOTO: Florin Ghioca

Revenind la independentul „Ilegitim“ (în aceeaşi după amiază în senzaţionalul documentar Complexul RDG, al nostalgicilor lor, care culmea ironiei avea cocteilul de după în sala... Honeker!, se vorbea despre Germania de Est, supranumită şi Statul Ilegitim! ). Aventura începută în joacă a celor doi gemeni şi idila lor interzisă, apărută ulterior, după mărturisirea celei care scrisese iniţial o piesă de teatru, Alina Grigore  (istoria se repetă, ca în cazul Andreei Valeanu şi „Eu când vreau să fluier, fluier“ realizat de Florin Şerban, premiat tot la Berlin). Cu ajutorul lui Adrian Sitaru (care semnează regia) şi al unei echipe extrem de talentate, care nu ne omoară în goana aparatului, cum e la modă acum, ca să-ţi dea senzaţia că te-ai drogat şi să-ţi piară cheful, surprind  nişte actori străluciţi: Alina, Robi Urs, Bogdan Albulescu,  dar şi toţi ceilalţi amatori, în ambele sensuri, şi mai ale genialul Adrian Titieni, care cred că va da sugestii şi satisfacţie multor părinţi care nu-şi mai pot stăpâni
copiii de la violenţe verbale şi fizice, o să vă prindă în ţesătura rară a intrigii pe multe straturi! Problema avortului se pune inteligent, cu pro şi contra, incestul e tratat fără exagerări sau greţoşenii, per total, o producţie care nu trebuie ratată. Nici detaliile, care sunt savuroase, nu trebuie scăpate.

Meryl Streep a strălucit în juriu

Singura partidă de vânătoare îngăduită probabil de toată lumea (şi nu doar de personajele asteptatului Oscar pentru „The Revenant“ al lui Innaritu cu DiCaprio) este cea de început de februarie de la Berlin, desfăşurat în perioada „Urşilor“.

Din juriul, prezidat de o Meryl Streep entuziastă, au făcut parte Nick James, o artistă în ale fotografiei, Brigitte Lacombe, o regizoare poloneză, Malgorzata Szumowska, care anul trecut lua pentru „Body“, alături de Radu Jude, un Urs de argint, şi Alba Rohrwacher. Lor li s-au alăturat Clive Owen (care, în 2008, deschidea Festivalul cu „The International“ şi a jucat cu Oana Pellea în „Children of Men“) şi Lars Eidinger, pe care l-am admirat în subtilul „Clouds of Sils Maria“.

Probabil că va fi un palmares pe gustul iubitorilor de cinema şi nu de teribilisme, pe care Meryl Streep nu numai că nu i-a dezamăgit nici în viaţa de toate zilele, live, ci chiar i-a fidelizat pe veci.

Moartea şi Nemurirea

Ca de fiecare dată, momentul cel mai fascinant, o călătorie în timp ideală, îl constituie la Berlinală proiecţia unei nestemate cinematografice (ca să-l citez pe neîntrecutul D.I. Suchianu), o peliculă mută, cu ilustraţie complexă, cu peste 100 de instrumentişti, pe o compoziţie în premieră mondială. A venit rândul unei opere cult a lui Fritz Lang, al cărui „Metropolis“ l-am comentat pe larg şi analizat la „Festivalul de psihanaliză şi film“, din decembrie 2015. Acum am revenit la „Moartea obosită“, spun revenit, pentru că există şi în programarea Cinematecii bucureştene, şi l-am descoperit călăuzită de maestru acum patru decenii. În zilelele noastre însă, capătă o cu totul altă rezonanţă, cu moartea care e bărbat pentru germani şi poate fi chiar şi maur, cu zidul pe care îl înalţă între lumi, şi numai el (ea pentru noi) îi ştie uşa sau poarta. Când ştim şi putem vorbi despre victimele care au încercat să treacă în Berlinul de Vest, ne dăm seama cât de vizionar a fost marele regizor. Mai mult, una dintre cele trei poveşti de dragoste pe care fata ar trebui să le salveze ca să nu li se stingă lumina / lumânarea vieţii, şi să poată fi iar alături de alesul ei, se petrece în Italia de Carnaval, cu periculoasele măşti, nu lipseşte, în Asia, covorul zburător de basm, magicianul şi stăpânul, trataţi cu ingenioasă ironie, dar şi cu ameninţarea unei decapitări, în lumea arabă păcatul îndrăgostitului e că nu-i decât un ghiaur, un nemahomedan!

Şi fantomele subtile trec peste ani, până în 76, pe ecranul din capitala germană, şi i se aduce un foarte original omagiu lui David Bowie, cu muzica sa în sală, înainte de proiecţia nebuniei lui Nicholas Roeg „The Man Who Fell to Earth“, în care marea vedetă îşi joacă rolul vieţii, un fel de extraterestru sofisticat şi uşor drogat!
Culmea coincidenţei, dimineaţa, în competiţie a fost mult aşteptatul „Midnight Special“ al lui Jeff Nichols, care a cules ceva fluierături şi râsete batjocoritoare, pentru un puşti cu puteri supranaturale şi o semi-mamă, care iar aşteaptă sfârşitul lumii, dar sper că nu va mai lua şi premiu, ca la Cannes, cu „Melancolia“ lui Lars von Trier: banala Kristen Dunst! 

Primul pe listă a fost însă un tunisian, cu bani pentru producţie de la Fraţii Dardenne şi nu numai: Hedi, povestea unui timid, care e terorizat de o mamă mult prea voluntară şi care se amorezează exact înainte de nuntă, dar nu de viitoarea nevastă. Per total n-ar fi fost rău, dacă nu s-ar fi mişcat camera non-stop, de te credeai pe „Titanic“, pe oceanul cel mai zbuciumat! Oare când o să treacă moda asta? Încă mai prinde!