Un Macbeth în kimono
0
Urmărind, în zilele Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, spectacolul cu celebrul Macbeth shakespearian, produs Setayaga Public Theatre din Tokio, în regia lui Mansai Nomura, gândul m-a dus, în chip involuntar la un alt Macbeth, văzut în urmă cu aproape trei ani, la Teatrul Naţional din Bucureşti.
E vorba, desigur, despre atât de controversatul spectacol-studiu montat acolo, mai exact sub egida Centrului de cercetări teatrale „Ion Sava”, de Radu Penciulescu.
Mi-am amintit de montarea lui Penciulescu, cu Valeria Seciu şi cu Ion Caramitru în rolurile principale, nu atât datorită concentrării maxime a textului la care apelează ambii regizori. Nici ca urmare a reducerilor semnificative ale numărului de personaje. De altfel, în cazul spectacolului japonez operaţia de reducere concretizată în transformism actoricesc merge până la ceea ce mi se pare a fi, cel puţin deocamdată, limita posibilului. Mai departe nu există, cred, decât soluţia monologală. Desigur, reducerile şi simplificările acestea se soldează cu consecinţe în planul distribuţiei, detaliu ce reclamă ceea ce George Banu numeşte în Scena modernă –Mitologii şi miniaturi (Editura Nemira, Bucureşti, 2014), carte lansată şi ea în festival, „o permutare a rolurilor”, scena devenind „parcimonioasă cu factorul uman.” Parcimonioasă, dar aş zice şi feroce fiindcă orice greşeală personală a vreunuia dintre componenţii unei distribuţii drastic limitate se decontează mai dur şi mai vizibil decât altunde.
În Macbeth-ul japonez doar interpreţii familiei criminale interpretează un singur rol fiecare. E vorba despre Mansay Nomura (Macbeth) şi de Natsuko Akiyama (Lady Macbeth). Aceasta, în vreme ce Keitoku Takata, Keiji Fukushi, Keita Kobayashi joacă, în principal, Vrăjitoarele şi aceasta fiindcă ideea regizorală fundamentală este aceea că toate acţiunile cuplului criminal, dar şi toate gândurile acestuia sunt rezultatul manipulărilor exercitate de ele. Care, în mod ciudat, nu au defel întruchipări stranii, ci cât se poate de umane, ba chiar comune. Poate, tocmai de aceea, cu atât mai primejdioase.
Felul însuşi în care Macbeth încearcă să se autoamăgească, să îşi potolească teama, să îşi atenueze spaima şi coşmarurile, prin apelul la false pilde şi autoliniştitoare încurajări, precum aceea a pădurii ce nu vine niciodată peste oameni ori cea ce spune că nimeni născut dintr-o femeie nu îl va putea răpune vreodată e indus de vrăjitoare şi reamintit uzurpatorului criminal de acestea în momentul catastrofei finale.
Cei trei actori ce joacă vrăjitoarele mai interpretează cumva în trecere, mai curând schiţează, şi alte câteva roluri, dintre care cel mai pregnant conturat rămâne, firesc, cel al lui Duncan. În rest, economie maximă şi mostră de teatru minimalist. De fapt, diversitatea de personaje ce îndeobşte conferă complexitate şi ridică atâtea dificultăţi montărilor tradiţionale, cele în care scena devine corală, cum scrie acelaşi George Banu în cartea deja menţionată, se limitează a fi evocate. În cazul spectacolului japonez, evident centrat pe actori, pe execuţia tehnică fără cusur, pe implicarea, pe rigoarea, pe disciplina acestora, regăsim, de fapt, ideea, exprimată tot de George Banu, potrivit căreia numărul redus de interpreţi face ca fiecare dintre acesta să acţioneze în conformitate cu regulile de fier impuse protagonistului. Un protagonist, fireşte, nu în plan dramatic, ci în cel scenic. „Fiecare- scrie George Banu- e un agent plenar al reprezentaţiei, ca într-un cvintet sau într-un sextet.” Cvintetul scenic din Macbeth-ul japonez, spectacol în care, la nivel interpretativ, ideea marginalului e categoric exclusă, mi s-a părut unul fără cusur.
Regizorul montării, Mansai Nomura, e ceea ce se cheamă un artist Kyogen. În consecinţă, decizia lui a fost ca celebra piesă shakespeariană să fie înscenată în specificul unor dominante oarecum stilizate ale artei teatrale tradiţionale japoneze, în costumele specifice teatrului Nô, practică aproape curentă în ţara de origine a montării. Tocmai de aceea am impresia, poate falsă, că validitatea deciziei se verifică mai degrabă în turneele în ţări europene, acolo unde montările de acest gen sunt percepute, volens nolens, ca spectacole-studii. De unde, cred, şi permanentele asocieri pe care le-am făcut, urmărind montarea de azi, cu cea de acum câţiva ani de la Bucureşti. Studiu, desigur, mai curând pentru mine, spectator, care, oricâte cărţi ar fi consultat despre teatrul tradiţional japonez, oricât de atent ar fi citit sau recitit tratatele şi perceptele secrete ale lui Zeami, are nevoie frecvent de concretizări vizuale ale acestora. Macbeth de la Setayaga Public Theatre din Tokyo e, indiscutabil, una dintre acestea.
Setagaya Public Theatre din Tokyo - MACBETH după William Shakespeare; Adaptarea şi regia: Mansai Nomura; Traducerea: Syoichiro Kawai; Design: Rumi Matsui; Lighting designer: Jun Ogasawara; Costume designer: Sachiko Ito; Cu: Mansai Nomura, Natsuko Akiyama, Keitoku Takata; Keiji Fukushi; Keita Kobayashi; Data reprezentaţiei: 9 iunie 2014
Se încarcă comentariile...
