Sociologia sălbaticului şi anecdotica morţii. Retorica păcatului, exilată „După Dealuri”

Să mori pe limba lui Dumnezeu. Să nu pierzi pământul Lui ci să te împreunezi cu el. Să încredinţezi moartea frigului şi resemnarea căldurii. „Cateheza cinefilă” a lui Cristian Mungiu se ţine „După dealuri”

Asta înseamnă să excomunici viaţa într-un abis de vreme. Sau, mai simplu spus, să sfârşeşti la înălţime, neştiut de nimeni, dar înhumat de toţi. „Cateheza cinefilă” a lui Cristian Mungiu se ţine După dealuri.

Tâlcul filmului care găseşte sfâşierea unei pierdute mirese a lui Hristos nu este o predică de manual. Cu atât mai puţin, cronica unei vieţi. Exilul tragicului se găseşte în romantic, în digresiuni prohibite rostite în graiul de Milcov. O iubire contra firii pentru ca natura umană să se împlinească, o jertfă pentru ofranda unei credinţe, două femei şi o singură moarte: în casa lui Dumnezeu se zămisleşte dialectul sătesc al căderii. Mai simplu spus, iată scenariul după care o criză clerică prinde chip prin fiziologia traumei.

Derulat pe repede-nainte, filmul traversează o istorie colectivă: destinul a două femei, Alina şi Voichiţa, crescute într-un domestic trucat al oferlinatului, se despart pe pământul care le aduce împreună în numele credinţei- mănăstirea de După dealuri este locul în care cea din urmă îşi găseşte calea, aşezarea şi cumpătul. Pofta Occidentală şi bunăstarea postmodernă iluzorie, ca o promesse du bonheur pe care o şopteşte spaţiul german, devin ispita Alinei: refuzul Voichiţei de a purta tovărăşia de viaţă şi dincolo de zidurile cu clopote şi smirnă aprinde speculaţia unei tăgade erotice, urmată de revolta de frondă în faţa monahului, un exorcist al culpelor care se amăgeşte crezând că preface Dealul în Tabor şi durerea în redempţiune. Pragmatismul mistic al practicilor curative aplicate celui posedat, zugrăvit ca dat ori ca fiinţă încredinţată piazei de miazănoapte, crucea unei crize a deontologiei ortodoxe ori hermenutica vinei îngroapă, După Dealuri, o moarte speculativă. Poate că femeia care cade pradă nebuniei e mielul tăiat celor îndestulaţi. Poate că obedienţa întru moarte e cea dintâi formă de dispreţuire a vieţii ca dar. La fel de bine, e cu putinţă ca terapeutica de sorginte creştină să nu dea seama de sugrumul stigmatului erotic ca arhetip al firii umane, al glenzei coborâte pe pământ din iubire de oameni şi întru iubirea oamenilor.

Mungiu ştie însă că povara femeii este aceea de a purta pe umeri greşeala şi absenţa culpei deopotrivă.  De fapt, retorica păcatului, exilată După dealuri, ascunde o conjuncţie ancestrală de structuri ale Imaginarului. Într-un anumit sens, seducător şi pătimaş, pilda lui Mungiu este sarcina unei opere de înfăptuit: creând un univers cu patru dimensiuni în care Dumnezeu şi Omul să coabiteze până la punctul în care cel din urmă devine o victimă fără călău, una care îşi cunoaşte obşteasca răsuflare sub Ochiul ce i-a dat viaţă prin simpla clipire, regizorul hrăneşte teatrologia chinului. Realul voalat, de o claritate fenomenală-înţeleasă ca apariţie şi nu ca o simplă caracteristică-, demnitatea artei rostită prin „nebuna casei”, în stilul lui Durand, delirul bolnavului ca formă a imaginarului necivilizat, toate anunţă simptomatica unui hibrid între sociologia sălbaticului şi anecdotica morţii.

Acolo, la răscrucea dintre două cadre, Dumnezeu îi lasă omului asemănarea, acel „similitudo” al jertfei, consumată însă într-un registru complet diferit. Conştiinţa morală anunţă imaginea ca reflexia pe dos a cotidianului: sociologia sălbaticului e a unui homo symbolos, dar şi al unui obscur etologic, în care mioriticul incită umorul unei deşertăciuni. Deznodământul condamnat la oblăduirea confuziei rosteşte, de fapt, judecata unei morţi în absenţa Judecătorului Însuşi. Mungiu a dat viaţă acolo unde După dealuri, candela s-a stins de mult.