Separatismul vizibil şi separatismul ascuns

Scriam într-un articol anterior cât de important ar fi apelul la unitate naţională în Republica Moldova, pe care să-l lanseze guvernarea spre a preveni escaladarea tendinţelor separatiste din sud şi a dejuca alte diversiuni de aceeaşi natură.

Într-un an electoral, marcat de nemulţumiri ale oamenilor faţă de nişte reforme incomplete, faţă de erorile şi scandalurile comise de coaliţia de la putere în ultimii 4 ani, invocarea pericolului separatist – real, nu inventat! – ar aduce un argument în favoarea cursului de integrare europeană. Este un adevăr ce trebuie să ajungă în casa fiecărui cetăţean: numai apartenenţa la spaţiul occidental, valoric şi instituţional, va asigura independenţa şi integritatea teritorială a statului moldovean sau, exprimată în alţi termeni, integritatea a ceea ce a mai rămas din vechea Basarabie românească.

Există deja o mişcare de adeziune a autorităţilor publice locale la obiectivul de unitate naţională. Aceste eforturi trebuie intensificate. Să nu uităm că pentru aproape o jumătate dintre moldoveni (o arată sondajele), nu doar pentru  minorităţile etnice, reflexul de a căuta „Centrul” la Moscova e mai puternic decât ideea de integritate teritorială a Moldovei, pe care tocmai „acţiunile specifice” ale Rusiei o subminează. Avem forţe politice care exprimă aceeaşi viziune aberantă, hrănită din trecutul sovietic. PCRM, socialiştii lui Dodon, social-democraţii lui Şelin, ca să nu mai vorbim de pletora de „patrioţi ai Moldovei”, aciuaţi în diverse ONG-uri finanţate de ruşi, nu au făcut nici o declaraţie în legătură cu asuprirea concetăţenilor noştri din Transnistria, nu au emis niciun protest faţă de teroarea declanşată  asupra unor copii. Nimic. În schimb, prietenii Moscovei de la Chişinău apără „din greu” independenţa şi statalitatea Moldovei de un imaginar agresor român, de invazia NATO, cu care ne tot sperie de peste 20 de ani, şi nu observă ocupaţia militară rusească a teritoriului moldovenesc de peste Nistru.

Voronin a avut, o dată, un episod de sinceritate, vorbind despre prezenţa ilegală a armatei ruse în Transnistria, dar acele vremuri au apus de mult. În august 2004, când separatiştii lui Smirnov asediau şcolile noastre din Transnistria, Voronin – într-o semnificativă sincronie! – asedia Televiziunea Naţională de la Chişinău, pe care voia să o subordoneze intereselor sale de putere… Să-l întrebăm pe Dodon ce crede despre dreptul copiilor de a învăţa în limba română, despre şicanele sistematice la care sunt supuşi ţăranii din zonă, împiedicaţi să-şi lucreze ogoarele, să-l întrebăm despre ultimaturile KGB-ului de la Tiraspol adresate poliţiştilor basarabeni din Tighina etc. El va interpreta, desigur, acelaşi cântec despre „legăturile seculare dintre poporul moldovenesc şi cel rus”, pe care actuala guvernare le sacrifică, fapt care provoacă, nu-i aşa, justificate măsuri de răspuns din partea Tiraspolului. Pentru Dodon şi alţii ca el nu Moscova, ci Chişinăul se face vinovat de suferinţa copiilor din Transnistria!...

Republica Moldova are şi un alt fel de separatism: ascuns, subteran, mai greu de depistat decât cel teritorial. Un separatism economic, întemeiat pe dispreţul faţă de lege şi pe refuzul unei competiţii oneste, purtate la lumina zilei. Se vorbeşte, de exemplu, despre o „transnistrizare” a băncilor moldoveneşti. Nu în sensul acaparării lor de către agenţii de la Tiraspol, ci cu referire la infiltrarea frauduloasă a unor „băieţi deştepţi” în mecanismul de gestiune al acestor unităţi. Moldovenii au aflat despre „atacurile raider” în legătură cu băncile. Lungi seriale de presă ne-au dezvăluit schemele de delapidare a unor sume enorme (care au făcut milionari în Moldova), ne-au povestit despre celebrele firme „offshore”, prin care este schimbat peste noapte raportul de forţe în rândurile acţionarilor dintr-o bancă sau alta, încât a doua zi nu se mai ştie cui aparţin ele şi ce intenţii au noii proprietari.

În ciuda nenumăratelor sesizări şi articole, lucrurile în sistemul bancar de la noi au rămas la fel de tulburi. Cu prilejul unei vizite recente în Moldova, directorii de la Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) şi de la Banca Europeană de Investiţii (BEI) au vorbit – primul dintre ei,  dl. Suma Chakrabarti, chiar într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” – despre evoluţiile descurajante din sistemul bancar moldovenesc, acuzând şi cele două privatizări lipsite de transparenţă: Banca de Economii şi Aeroportul Internaţional Chişinău.

Şi ca o demonstraţie a cât de iresponsabil sau amatoristic sunt gestionate finanţele moldoveneşti, două personaje de tristă faimă – Gheorghe Papuc (ex-ministru de Interne) şi Ion Ursu (ex-director SIS) – au fost cooptate sau plasate de curând în fruntea consiliilor de administraţie la Banca Socială şi, respectiv, la BEM (scăpată de sub controlul statului). Nu se ştie ce competenţă în domeniu îşi arogă cei doi, mai ales că unul dintre ei, Papuc, ar fi trebuit să răspundă pentru represiunea din 7 aprilie 2009 şi pentru traficul de influenţă din perioada mandatului său de ministru (ce s-o mai auzi despre dosarul „Heroina” în care a fost implicat?) Oare asemenea specialişti în „operaţiuni speciale” nu ar putea fi interpuşii unor forţe din exterior, capabile să aducă atingere siguranţei naţionale, să creeze panică în rândurile depunătorilor şi să alunge investitorii strategici, de care are nevoie economia Moldovei?...

Sunt întrebări legitime şi presante, pe care Banca Naţională a Moldovei,  Guvernul, Preşedinţia, serviciile de resort de la SIS ar trebui să şi le pună, pentru a concepe măsuri de imunizare şi securizare a sectorului bancar, inclusiv mecanisme de asigurare a transparenţei acţionariatului.

Separatismul economic şi financiar sapă din interior integritatea Moldovei, asemeni unui virus, prin ineficienţă instituţională, prin încrengături criminale şi clientelism politic. Cel puţin Transnistria e la vedere.