Secretul polonezilor...

M-am întrebat de foarte multe ori de ce state din fostul bloc comunist (Polonia, Ungaria) reuşesc să fie competitive şi să conteze pe harta geopolitică a lumii mai mult decât România, de ce schimările au o viteză mai mare în aceste ţări decât la noi?

Cu siguranţă nu există un singur răspuns, dar am convingerea că există ceva ce noi neglijăm continuu, spre deosebire de alte state care, nu doar că nu neglijează, ci investesc şi dezvoltă acel ceva care este educaţia.

Am lecturat câteva documente prezentate la o conferinţă OECD cu privire la conducerea sistemelor de educaţie din Europa cu referire directă la procesul de descentralizare a acestora. În aceste documente erau analizate preocupările de reformă din Norvegia şi Polonia.

Dacă primul sistem educaţional nu mi-a atras în mod special atenţia, ştiind cât de hotărâţi şi riguroşi sunt norvegienii, plus elementele culturale specifice acestui popor, Polonia a fost o adevarată provocare pentru a privi cu atenţie la transformările din această ţără. Aşa cum bine ştim, Polonia este ţara, fost comunistă, cu ritmul cel mai rapid de schimbare şi dezvoltare.

Desigur, şi aici trebuie să ţinem cont de istoria şi cultura acestui popor, dar nu trebuie să trecem cu vederea hotărârea, modul organizat şi disciplinat în care au fost planificate toate schimbările care au făcut din această ţară una la care te uiţi cu admiraţie şi de la care ai ce învăţa.

Lucrul cel mai important pe care polonezii l-au înţeles a fost faptul că, fără educaţie o naţiune nu are nicio şansă într-o lume în care cunoaşterea este capitalul cel mai important iar informaţia înseamnă putere. Astfel, încă din anii `90’ polonezii au început descentralizarea sistemului de educaţie şi au considerat acest proces ca fiind o necesitate şi o prioritate pentru educarea şi formarea generaţiilor tinere. Procesul a fost unul gradual, în trei etape şi a durat aproximativ 6 ani. Din punctul de vedere al actului decizional, sistemul de educaţie polonez funcţionează după următorul algoritm:

• 25% decizii sunt luate la nivel naţional (structura sistemului, curriculumum cadru, manualele, scala de salarizare a profesorilor, examenele şi testele naţionale şi inetrnaţionale)
• 25% decizii sunt luate la nivel local (angajarea directorului, structura anului şcolar, decizii legate de buget)
• 50% decizii sunt luate la nivelul şcolii (angajarea cadrelor didactice şi a personalului nedidactic, curriculumul la decizia şcolii, în funcţie de cerinţele reale ale pieţii muncii idn zona în acre este şcoala, selecţia manualelor)

Nu ştiu dacă aceasta este cea mai bună formulă, dar vreau să subliniez faptul că sistemul polonez de educaţie devine unul din ce în ce mai bun (mă refer la rezultatele elevilor la testările internaţionale şi, poate mai important la viaţa polonezilor, la dezvoltarea economică a acestui stat, chiar pe timp de criză), se modernizează şi ţine pasul cu celelalte sisteme performante din Europa.

În acest sens, este cunoscută preocuparea oficialilor polonezi pentru dezvoltarea tehnologică a sistemului, prin introducerea şi folosirea mijloacelor şi metodelor IT în predare şi învăţare. De asemenea, este demn de remarcat atenţia pe care sistemul o acordă formării cadrelor didactice. Niciun element de reformă nu s-a introdus fără ca mai întâi să existe resursa umană instruită corespunzător şi fără realizarea unei pilotări prealabile.

Este evident faptul că sistemul educaţional polonez a trecut prin transformări structurale puternice care au avut avut în vedere tot sistemul, pornind de la politici coerente, formarea resursei umane, infrastructură, coordonarea proceselor şi analizarea şi măsurarea rezultatelor constant şi obiectiv.

În ce ne priveşte, am început să vorbim despre decentralizare prin anii 2000, am încercat pilotarea acesteia în aşa numitele „judeţe pilot„, fără însă a avea o analiză clară, profesionistă şi obiectivă a rezultatelor acestei acţiuni. Fiecare guvern a avut descentralizarea ca obiectiv, dar, din nefericire, ea nu s-a întamplat nici până azi (2012).

Mai mult decât atât, calitatea educaţiei oferită de şcolile româneşti este din ce în ce mai slabă, elevii nu sunt atraşi de acestea, părinţii sunt nemulţumiţi, iar profesorii şi cei care lucrează în sistem sunt frustraţi şi par a nu vedea nicio speranţă.

Este evident că am pierdut mult, foarte mult timp şi riscul de a crede că nu se mai poate face nimic este unul cât se poate de legitim. Totuşi, o privire atentă către Polonia ne arată că atunci când se doreşte ceva cu adevărat, acel lucru se poate realiza cu implicare activă, cu profesionalism şi...voinţă politică din absolut toate direcţiile.