România în anul 1949

Îi revine istoricului şi arhivistului american, membru al Consiliului Ştiinţific al Academiei Civice cu sediul la Bucureşti, meritul de a fi descoperit şi pregătit pentru editare un raport întocmit de serviciile secrete din SUA asupra situaţiei politice, economice şi militare a României din anul 1949.

Raportul examinează deopotrivă relaţiile externe ale ţării noastre şi aproximează felul în care ansamblul de condiţii ce definesc situaţia dar şi statutul României în anul menţionat ar putea afecta securitatea naţională a Statelor Unite.

Raportul e completat de o succesiune de patru anexe, centrate asupra sintetizării condiţiilor topografice şi climatice româneşti, asupra celor mai semnificative facilităţi de comunicare (căi ferate, navale, auto, aeriene, de telecomunicaţii), asupra situaţiei demografice şi asupra vârfurilor puterii comuniste din anul de graţie menţionat.

Raportul, pregătit de unul dintre birourile specializate ale CIA, instituţie aflată atunci în primii ani ai existenţei sale şi, în consecinţă nescutită de greşeli şi de stângăcii, a fost redactat în folosul unui destinatar direct şi foarte bine precizat. Nimeni altul decât Harry S. Truman, preşedintele SUA. Probabil că şi alţi înalţi reprezentanţi ai establishmentului american au avut acces la el. A fost găsit de Thomas S. Blanton în biblioteca „Harry S. Truman“ din oraşul Independence, statul Missouri, fiind numerotat SR-12, ceea ce înseamnă un indiciu că astfel de lucrări dobândiseră o anumită periodicitate şi vizau şi celelalte ţări intrate, după cel de-al Doilea Război Mondial şi după acordurile de la Yalta, în sfera de influenţă şi de dominaţie a Uniunii Sovietice.

De altminteri, ideea principală ce se impune cu proeminenţă după lectura documentului, apărut pentru prima oară în româneşte în 1997 şi reeditat în 2013 de Academia Civică sub titlul Ce ştia preşedintele Truman despre România, e aceea că întreaga viaţă politică, economică, militară, socială din România anului 1949 era nu numai intens şi fără ieşire controlată de Moscova prin trupele staţionate în România şi prin activiştii politici români plasaţi în posturile de decizie, ci şi subordonată intereselor acesteia.

Chiar la începutul capitolului I, Situaţia politică, se scrie negru pe alb şi în cel mai categoric mod cu putinţă: „România este azi un stat poliţienesc, dominat de comunişti fanatici care urmează pe deplin linia Moscovei. În vreme ce poziţiile-cheie ale guvernului se află în mâna unor membri de încredere ai partidului comunist, cabinetul încă mai are un mic număr de tovarăşi de drum, care sunt înlocuiţi de îndată ce nu mai este nevoie de ei“.

Desigur, dr. Petru Groza era cel mai important astfel de „tovarăş de drum“, însă poziţia lui începuse să se fragilizeze, în opinia autorilor raportului, încă în anul asupra căruia se concentrează evaluarea lor. Numele de prim-plan erau cele ale fruntaşilor comunişti Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Iosif Chişinevski, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Miron Constantinescu, Teohari Georgescu.

Nu interesul naţional român conta în anul 1949. Ţara, grav afectată de un război lung, care a costat-o enorm, stoarsă de puteri, era guvernată de o mână de oameni care ştiau că îşi pot asigura supravieţuirea politică, pot deveni învingători în luptele pentru putere de la Bucureşti, lupte pe care sunt semne că Raportul măcar le intuieşte dacă nu le surprinde în detaliu, făcând pe plac Kremlinului.

Redresarea sub toate aspectele şi din toate punctele de vedere a României a fost întârziată mai cu seamă din pricina imenselor despăgubiri de război pe care ţara era obligată să le plătească Moscovei. Producţia, atâta câtă era, era orientată mai întâi în beneficiul Moscovei şi abia apoi, abia ceea ce rămânea era destinat consumului şi înzestrării interne. În al doilea rând, redresarea a fost întârziată de nenumăratele decizii proaste, specifice comunismului de tip sovietic, pe care autorităţile de la Bucureşti le-au luat spre a asigura comunizarea României.

Dacă în decembrie 1947 Regele Mihai a fost obligat să abdice, ţara devenind Republică Populară, dacă în aprilie 1948 a fost adoptată o nouă Constituţie, în acelaşi an, la 11 iunie, fiind decisă, ceea ce în limbajul vremii se numea,  „naţionalizarea principalelor mijloace de producţie“, dacă tot în anul 1948 a fost enunţată teoria „luptei de clasă“, în 1949 a  fost proclamată dictatura proletariatului. Şi tot în acelaşi an, în martie, a fost făcută publică hotărârea de a se trece la colectivizarea agriculturii. Decizii catastrofale, cu efecte pe termen lung, decontate chiar şi azi la mai bine de 23 de ani de la căderea comunismului.

În conformitate cu precizările făcute în Prefaţă de Thomas S. Blanton pe baza unor afirmaţii ale directorului CIA din acea vreme, contraamiralul R. H. Hillenkoetter, redactarea Raportului SR 12 s-a făcut, în proporţie de 75%,  după informaţii obţinute prin intermediul aşa-numitelor „metode absolut deschise“. Mai exact, informaţiile au fost puse la dispoziţie de funcţionari militari şi civili americani, dar au fost dobândite şi prin studiul atent al unor cărţi şi al unor hărţi, prin consultarea ziarelor şi revistelor, prin ascultarea emisiunilor diverselor posturi de radio, dar şi prin discuţii şi interviuri cu călătorii americani, occidentali, puţini la număr, e adevărat, care au tranzitat România în anul 1949 dar şi înainte, după decembrie 1947. Doar 10% din informaţii au fost procurate prin mijloace „clandestine“, de intelligence.

Raportul este, în general, bine întocmit. Informaţia este exactă, viciată de foarte puţine erori. În ediţia românească, ele sunt semnalate şi corectate de Romulus Rusan, cel ce a scris prefaţa şi a asigurat întocmirea notelor.

Aşa încât dacă ne era demult limpede că bunicii noştri au aşteptat în zadar „venirea americanilor“, acum, după apariţia acestui Raport, ne este la fel de clar că fruntaşii americani, preşedintele Truman, în speţă, aveau de unde să ştie, şi încă într-un mod destul de exact, care era situaţia României în primii ani ai Războiului Rece.

Oficialii americani au ales să acţioneze într-un mod puţin spectaculos, neconform aşteptărilor româneşti, dar favorabil intereselor de securitate naţională şi de politică externă ale SUA.

Au făcut-o, până la urmă, în funcţie de nişte considerente care au avut foarte puţin în comun cu sentimentele. Ne place sau nu, politica însăşi e defectivă de sentimente.

Thomas S. Blanton (editor) ‒ Ce ştia preşedintele Truman despre România ‒ Un raport al serviciilor secrete americane ‒ 1949, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013