Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Ion Moraru

Ion Moraru

Episodul 30 al sezonului II al podcastului Avangarda ne duce acasă la unul dintre cei mai buni cunoscători ai morfologiei instituționale a statului Român. De formație inginer, dar ca spirit umanist, Ion Moraru a fost Secretar General al Senatului între 2009 și 2012, și mai apoi Secretar General al Guvernului. Discutăm despre ce înseamnă politic fenomenul puterii, elanul prieteniei, complicități umane, labirintele ierarhiilor și expresia destinului asumat - formule care nu îmi aparțin, dar care fac deliciul unor capitole din volumele ciclului Mărturisirea unui învingător, semnat de Ion Moraru. Autorul relatează ce a însemnat viața fără regrete de dinainte și de după Revoluție, de ce experiența profesională din mediul privat l-a ajutat să înțeleagă eșecurile statului ca mașinărie disfuncțională, ce înseamnă administrația de stat dincolo de birocrație și de ce Proiect România putea fi o construcție implementabilă în societatea anilor 2000. Cu această ocazie, Ion Moraru împărtășește secretul succesului Liceului Teoretic Național, un proiect de suflet al familiei sale în domeniul educației și performanței, dar și motivele pentru care domeniul Știrbei s-a dovedit o afacere neprofitabilă pentru unii investitori români, chiar și pentru aceia care erau mari admiratori ai Reginei Maria și ai istoriei moderne, așa cum a fost chiar Ion Moraru. Un podcast despre „Cumpăna veacurilor” lui Ion Moraru și despre avangarda politică a ultimilor ani.

Interviul integral poate fi urmărit accesând link-ul: 

Ion Moraru: „M-am gândit că fac parte dintr-o generație privilegiată”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la o nouă ediție a podcastului meu. Astăzi am o mare bucurie, invitatul meu, și gazda, în același timp, pentru că suntem la Liceul Teoretic Național, este fostul Secretar General al Senatului și al Guvernului, colegul meu din ultimul guvern, condus de Victor Ponta, domnul Ion Moraru. Domnule Moraru, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Ion Moraru: Eu vă mulțumesc și sincer, vă spun, e o mare onoare și bucurie că pot să particip la podcastul dvs. pe care îl urmăresc cu mare plăcere și interes.

I.V.: Mulțumesc! E și bucuria mea. Astăzi discutăm nu doar despre un autor, Ion Moraru, dar și despre o carte. Această carte, Mărturisirea unui învingător, amintiri dintr-un veac neterminat. Nu e o surpriză pentru cei care ne urmăresc, trebuie să știe din startul discuției noastre, o să aruncăm o privire și spre volumul II, cel care abordează perioada de după Revoluția din Decembrie 1989. Dar să începem cu acest volum. Mărturisirea unui învingător. Are un aer explicit de confesiune. De ce ați publicat această carte?

I.M.: E un proces complicat. Nu m-am gândit niciodată să îl scriu, decât după ce am ieșit la pensie. Când m-am dedicat mai mult scrisului, studiului, în sensul în care am început să fac ce mi-a plăcut dintotdeauna. Să citesc ce vreau și când vreau. Să îmi fac programul așa cum îmi doream. Și atunci, la un moment dat, m-am gândit că fac parte dintr-o generație privilegiată. În sensul că am trăit totuși fără să prind, cel puțin până acum, niciun război, cel puțin nu pe teritoriul nostru, ceea ce e un lucru foarte important. Apoi am trăit în perioade aproximativ egale, atât în perioada de dinainte de 1989, deci înainte de comunism, cât și în perioada de după 1989, în capitalismul românesc. Au fost două experiențe dincolo de lucrurile bune și rele care se regăsesc în aceste perioade. A fost o experiență extraordinară, pentru mine și cei din generația mea, pe care nu multă lume a parcurs-o. Atunci m-am gândit să povestesc ce s-a întâmplat. Nu mi-am dorit niciodată să fac o analiză a acestor perioade, a societăților în care am trăit. Pentru că nu sunt istoric, nu sunt sociolog, nu sunt economist. Am încercat, cu onestitate, să povestesc întâmplări, să amintesc despre persoane pe care le-am cunoscut, să spun lucruri care sunt legate de activitatea mea, de viața mea și a familiei mele. Dacă cineva, în funcție de bagajul cultural, de experiență, de dorința de a extrapola, va putea să tragă niște concluzii despre contextul în  care am trăit, este cu atât mai bine. Sigur că m-am gândit foarte serios și la nepoata mea și poate, eu știu, dacă ne va ajuta Dumnezeu, și la strănepoți. M-am gândit...

I.V.: Le dedicați volumul II. Spre știința nepoților și a strănepoților.

I.M.: În primul rând ai mei, dar poate și ai altora. Așa cum spunea Iorga, istoria trebuie cunoscută în totalitate, în integralitatea ei, nu doar pe părți. Și poate că oamenii vor găsi aceste cărți drept izvoare de documente.

Ce înseamnă Mărturisirea unui învingător pentru Ion Moraru? „Îmi asum cu onestitate toată viața pe care am trăit-o în acea perioadă.”

I.V.: Spuneți Mărturisirea unui învingător. De ce învingător? Care e marea victorie a lui Ion Moraru?

I.M.: Întâi, de ce mărturisire. Ați spus dvs. ceva. Este un fel, într-adevăr, de confesiune, chiar de spovedanie. Inițial am vrut să pun titlul cărții parafrazând o carte a lui Panait Istrati, Spovedania unui învins, eu am vrut să îi spun Spovedania unui învingător. Mă rog, din diverse alte motive, subiective, au fost alte persoane care au folosit această sintagmă înaintea mea și atunci nu am mai folosit-o. Mărturisirea e și un fel de spovedanie, în fața oamenilor, a cititorilor. Adică îmi asum cu onestitate toată viața pe care am trăit-o în acea perioadă. De ce un învingător? Pentru că mă consider un tip care niciodată nu a fost dogmatic. Cu toate vicisitudinile sistemelor în care am trăit și cu toate preocupările pe care le-am avut, și despre care am povestit în mod deschis, dar niciodată nu m-am considerat și nu am fost un dogmatic. Și atunci am fost în stare să trec peste lucruri, să iau ce e bun în viață, astfel încât atunci când am ajuns în 1989, anticipez ceea ce am povestit și în carte, că eu văzusem ceea ce trebuia să se întâmple. Am avut șansa să fiu în niște vizite pe linia organizațiilor de tineret și de studenți, în Polonia și la vremea respectivă Uniunea Sovietică și am înțeles ceea ce urma să se întâmple. Nu știam când și cum. Atunci m-a prins nu derutat, m-a prins în poziția să pot să iau totul de la capăt. Din acest motiv m-am considerat un învingător. Un învingător, de asemenea, pentru că în această perioadă mi-am întemeiat o familie, mi-am cunoscut soția alături de care sunt de peste 45 de ani, avem cea mai frumoasă fată și deșteaptă, o nepoțică adorabilă, și toate astea m-au făcut să cred că sunt un învingător.

Ion Moraru, despre anii puterii și ai vieții de dincolo de ele. „Eu am făcut și niște experimente. Am plecat din Palatul Victoria de vreo trei ori și am revenit de două ori”

I.V.: În 2016 cred că este ultima zi când ați intrat în clădirea Guvernului din Piața Victoriei. Povestiți, și așa începe și cartea cumva, întâlnirea pe care ați avut-o, cu șoferul dvs, cu cei care erau de la SPP, care erau în clădire, știind că e ultima zi în care vă văd într-o ipostază publică. Rememorați drumul pe care l-ați făcut spre casă. Subliniați faptul că oamenii au avut o atitudine frumoasă în ziua aceea, de respect. Lucru care nu se întâmplă tot timpul. De ce se schimbă atitudinea oamenilor față de cei care ocupă funcții publice? Ce se întâmplă în oameni, că văd mai mult funcții decât oameni?

I.M.: Este adevărat, și acest lucru l-am abordat și l-am explicat mai pe larg, povestind niște întâmplări destul de interesante, în mod deosebit în cartea care sper să apară. Aici am abordat cu mai multă atenție aceste lucruri. Am spus așa: că mi-am dat seama că funcționarul public are un al șaselea simț. El totdeauna știe și încearcă să își lase o rezervă, încât la orice schimbare care se produce să nu poată să îl acuze nimeni că a fost prea atașat de fosta conducere sau că nu avea disponibilități să fie și mai atașat de cei care vin la conducere. Asta în mod subiectiv. Obiectiv cred că e și un viciu de organizare a statului, a societății, de legislație. Faptul că nu se definesc cu foarte mare claritate care sunt funcțiile eminamente politice și care sunt funcțiile tehnice. Creează confuzii și conduce la o astfel de atitudine. Eu am făcut și niște experimente. Eu am plecat din Palatul Victoria de vreo trei ori și am revenit de două ori. Am o oglindă foarte exactă. Dar am mai făcut ceva foarte interesant, povestit în viitoarea carte, dacă îmi îngăduiți să spun treaba aceasta...

Contăm doar cât avem putere? Ion Moraru: „Am văzut exact cum se întâmplă lucrurile când nu mai ești într-o funcție. Cei care au venit la putere se bucurau că eventual m-au păcălit să mai rămân, iar eu mă bucuram extraordinar că i-am păcălit să creadă că am rămas din alt motiv decât acela de a vedea ce se întâmplă.”

I.V.: A doua carte cu titlu provizoriu, sau definitiv, Cumpăna veacurilor mele.

I.M.: Da, o să spun și de ce i-am spus așa, dacă o să intereseze acest lucru. De regulă, pleci. Și auzi că se întâmplă lucruri, nu te mai sună nimeni... dar eu după ce Premierul Ponta a demisionat, eu nu am putut să plec, să îmi dau demisia, pentru că eram Secretar General al Guvernului, eram ordonator de credite și aveam obligația legală să rămân, să fac transferul de gestiune. Am rămas, și în împrejurări pe care le povestesc, foarte interesante, am mai lucrat vreo două luni, două luni și jumătate, în Guvernul Cioloș. Am văzut exact cum se întâmplă lucrurile când nu mai ești într-o funcție. A fost o experiență fabuloasă, extraordinară. Cei care au venit la putere se bucurau că eventual m-au păcălit să mai rămân, iar eu mă bucuram extraordinar că i-am păcălit să creadă că am rămas din alt motiv decât acela de a vedea ce se întâmplă. Cam astea sunt lucrurile... sunt motive subiective, și sunt motive obiective legate de legislație și de organizare.

De la Provița de Sus, sus în Guvern: „Cred că am fost privilegiat că m-am născut și am trăit la țară.”

I.V.: Ca și mine, dvs. v-ați născut la țară. Eu în Dâmbovița, dvs. în Prahova, la Provița de Sus, într-o localitate în care, iată, sunt doi oameni celebri, alături de Mitropolitul Pimen Georgescu, care a ajuns Mitropolit al Moldovei și Sucevei, și Ion Moraru, Secretar General al Guvernului. Ați avut vreodată vreun complex că v-ați născut la țară?

I.M.: Nu! Niciodată, ba din contră, am fost extraordinar de bucuros și cred că a fost un beneficiu pe care l-am avut, extraordinar. Spun asta pentru că provin dintr-o familie modestă, tata muncitor, mama casnică, am fost șase copii, eu singurul băiat și cel mai mic, și am fost înconjurat în toată copilăria cu toată dragostea familiei și nu mi-a lipsit nimic din ce se putea asigura în acele condiții. Apoi a fost atmosfera fabuloasă. Viața, acolo, și copilăria, m-au încărcat cât să îmi ajungă pentru toată viața. Și acum mă simt extraordinar când mă gândesc la asta. Cred că am fost privilegiat că m-am născut și am trăit la țară.

I.V.: Cum este să fiți al șaselea copil, ați spus că aveți cinci surori, dar dvs. ați venit ultimul, când s-a spus: „Moraru are un băiat!” exact ca în istorie, când nu mai crezi, după cinci fete, nu, bănuiesc că nici părinții dvs. nu mai credeau. Cum a fost momentul acela? În primii ani, să fiți singurul băiat, având cinci surori?

I.M.: A fost exact cum a fost și la tata, pentru că tatăl meu a fost, de asemenea, singurul băiat și cel mai mic într-o familie de șase copii, și el a avut cinci surori mai mari, și el a avut experiența trăită într-o astfel de familie.

De ce a avut Ion Moraru o problemă când, în copilărie, s-a închinat în spațiul public într-o cofetărie, înainte de a mânca?

I.V.: Deci el a fost optimist, știa ce vine...

I.M.: Da, da! Numai mama și tata au crezut că eu voi fi băiat, și au acționat în consecință. Din momentul în care am început să țin minte, să conștientizez lucrurile, v-am mai spus, totdeauna am simțit o căldură și o grijă extraordinară, și am mai beneficiat de ceva. Bunica din partea tatălui, căreia noi îi spuneam Maica, era o femeie mai în vârstă, ca mai toate femeile de la țară. Era o femeie credincioasă. Mergea în fiecare duminică la biserică, se îmbrăca cu cele mai frumoase haine, când venea de la biserică îmi făcea cruce, mă săruta pe frunte, m-a învățat că înainte de masă trebuie să mă închin. Am avut și o problemă cu acest lucru, pentru că la un moment dat, când am mai crescut, m-am dus cu mama și cu una din surori, să îmi cumpere ceva, și trebuia să probez. Și cred că după ce am rezolvat cumpărăturile, mama ne-a dus la cofetărie. Vânzătoarea ne-a adus câte o prăjitură și eu, înainte să încep să mănânc, m-am ridicat în picioare și m-am închinat. Nu mi-a zis nimic mama, dar cred că s-au simțit puțin stânjenite, că se uita lumea la mine. Eram la oraș și erau alte obiceiuri acolo. Deci am avut noroc și cu Maica, cea care m-a crescut în spiritul acesta.

I.V.: Vorbim despre lumea satului, despre Provița de Sus, despre anii copilăriei, vorbiți despre solidaritate, și spuneați că oamenii erau foarte solidari în acea perioadă. Pare că s-a pierdut totuși acea solidaritate. De ce nu mai sunt temeiuri pentru oameni, pentru a fi împreună, așa cum erau în acea perioadă, ce s-a întâmplat?

I.M.: Nu aș putea să exemplific foarte exact ce s-a întâmplat, situația din comuna mea, din Provița de Sus, pentru că trebuie să recunosc că după ce ai mei s-au prăpădit, am mai avut contact puțin și viața m-a dus prin alte locuri. Mai mergem din când în când la cimitir, la mormintele lor. Îmi e greu, asta un sociolog ar putea să explice mai bine. În orice caz, populația comunei a scăzut foarte mult, foarte multă lume a plecat, au rămas foarte puțini. La oraș sau unii chiar din țară, atunci îmi aduc aminte, de exemplu, la școală. În Școala Generală, cred că 99% din profesori erau, cum se numește, fiii satului. Deci erau tineri născuți, crescuți în comună, care au studiat, au devenit profesori, și au revenit în sat. Cred că numai profesoara de limba rusă, pentru că atunci făceam limba rusă, făcea naveta, nu era de la noi din comună. Și școala, împreună cu biserica, erau niște factori extraordinari. Asigurau coeziunea, nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi însemnat să îi spună cineva mamei că am trecut pe lângă o persoană mai în vârstă, spre exemplu, și nu i-am dat bună ziua. Nici nu vreau să mă gândesc. De altfel, când m-am dus la liceu, la Câmpina, vreo două-trei săptămâni dădeam bună ziua, pe stradă, și se uita lumea după mine ca la un bizar, până m-am dezobișnuit a fost un lucru foarte greu. Școala, biserica, au constituit un lucru extraordinar.

Cea mai mare rușine simțită de Ion Moraru: „Am scăpat o carte de la bibliotecă în noroi!”

I.V.: Erau cca 4000 de familii în perioada aceea care învățau la lumina lămpii. Și eu am prins lampa. La finalul anilor 80 era la fel.  Azi, în jur de 2000 de familii. S-a înjumătățit, practic, populația din Provița de Sus.

I.M.: Exact, da. S-a înjumătățit. Nici nu mai știu, nici muncitori nu mai sunt foarte mulți. Acesta e un fenomen pe care cineva va trebui să îl vadă. De exemplu, căminul cultural și biblioteca. Erau niște factori care, pentru mine, și pentru generația mea, au constituit niște lucruri extraordinare. Eu și povestesc o întâmplare... am scăpat o carte, o dată, nu aveam lumină, era noroi, eram îmbrăcat și am scăpat-o în noroi, și am crezut că s-a terminat lumea de frică și de rușine că am scăpat o carte de la bibliotecă în noroi. Acum nu cred că mai sunt, sunt alte posibilități acum...

Calea Politehnicii, profesie sigură când ești cap de familie și ai de întreținut copii

I.V.: Rolul căminelor culturale, de altfel, e major în epocă. Ceea ce am apreciat foarte mult în carte, e faptul că fiecare capitol mare e introdus în contextul epocii. Contextul național și contextul internațional sunt niște repere istorice, unde referințele culturale abundă. De la anii ’45-’49 și până înainte de Revoluție, noutățile din literatură, pictură, film, abundă. Lucruri importante, și o să vorbim un pic despre instituțiile culturale. Ați mers la liceu, ați făcut liceul la Câmpina, un liceu important, Nicolae Grigorescu, și după aceea ați ales să faceți Politehnică. Cum a venit această decizie?

I.M.: Mai întâi, aș vrea să spun însă că din nou, la liceu, am fost un norocos, am avut niște profesori extraordinari, am avut niște profesori care au fost și în perioada interbelică, și care, cum să zic, mi-au asigurat o educație solidă, care dăinuie și acum. Acești profesori manifestau însă o grijă extraordinară față de copii. Îmi aduc aminte, dacă îmi îngăduiți să povestesc, o mică întâmplare din liceu, care mi-a marcat viața. Eram un  copil de la țară, sărac. Am dat examen, am reușit la liceu, Liceul Grigorescu e unul dintre cele mai bune din București și din țară, și aveam multe clase, de clasa a IX-a. Eu eram la o clasă de real, D sau E, sau F, nu știu, ultima clasă care era. Am avut ultima oră de matematică. Profesoara se plimba între bănci, și deodată întreabă: „Ce credeți voi, copii, că sunt formulele matematice? Ce reprezintă ele?” și atunci, cu un curaj nebun, eu, din comuna Provița de Sus, am ridicat două degete. Profesoara, mirată, mi-a făcut semn să răspund. Și am spus: „Formulele matematice nu reprezintă nimic altceva decât realitatea din natură.” Era un răspuns care ținea mai degrabă de filosofia matematicii. Ea s-a oprit, m-a întrebat cum mă cheamă, și mi-a zis: „Poți să dai un exemplu?” Și am dat și eu un exemplu: „Din Antichitate, măsurau, și pe urmă, grădinile, teritoriile, proprietățile, le desenau...” Și atunci mi-a spus: „De mâine vii la clasa a IX-a A, la real, unde eu sunt și diriginte.” Am fost mutat în clasa de elită a școlii. Nu mi-a plăcut matematica, dar am făcut matematică. Așa mi s-a întâmplat. Am făcut Politehnica pentru că am avut o discuție fabuloasă cu această profesoară de matematică, doamna Ștefănescu, era în anul 1969. Am scris acest lucru în carte. Discuta cu fiecare, ce trebuie să facem, și ea mi-a spus atunci: „Dragă Nini – așa îmi ziceau apropiații, iar ea ne spunea pe numele mic – tu trebuie să te gândești – așa era concepția atunci – că tu vei fi cap de familie. Vei avea responsabilitate. Responsabilitatea familiei tale. Vezi tu, acum la noi sunt rușii, mâine-poimâine vin americanii. Trebuie să ai o meserie pe care să ți-o exerciți indiferent de ce se întâmplă în lume și în societate, așa că trebuie să mergi la Politehnică.” Și cred că a avut dreptate. În sfârșit, am făcut matematica, Politehnica. Mie mi-ar fi plăcut să fac sau Sociologie, sau Drept. Profesoara de Română îmi spunea să dau la teatru, pentru că am câștigat niște premii, am câștigat niște concursuri.

De ce a intrat Tudor Vornicu în camera de cămin a lui Ion Moraru pe geam?

I.V.: În perioada când erați student la Politehnică, a venit Tudor Vornicu la dvs.?

I.M.: În cameră.

I.V.: Camera 303, dacă îmi amintesc bine.

I.M.: Camera 303. Noi stăteam la parter, era bine, fostele grajduri regale, era mai bine ca în Regie, stăteam mai puțini, aveam băi separate. Acolo în fiecare sâmbătă și duminică era dans, cântau formațiile celebre studențești în epocă... Noi stăteam la parter. Și aveam geamul deschis, și ne pomenim că intră Tudor Vornicu, pe care îl știam doar de la televizor. „Bună ziua, Bună ziua. Uite, sunt așa... Ce faceți?” Citeam, stăteam, învățam... Zice: „Știți de ce am intrat?” „Nu”. „Vreau să fac un reportaj, și mă plimbam pe aici, prin curte, și am văzut geamul deschis, și am văzut că aveți o glastră cu flori. De aia am intrat la voi.” În sfârșit, a făcut o emisiune, peste o săptămână sau două, am dat niște interviuri, extraordinar, a fost o experiență. Tot acolo am fost, am activat, trebuie să recunosc în cadrul grupului Ing al Politehnicii, formația de Teatru a Politehnicii. Instructor era atunci Șerban Cantacuzino, un tânăr actor, care făcea parte dintr-o generație celebră, cu George Mihăiță și cu toată generația aceea. Au fost ani foarte frumoși.

I.V.: E și urmaș direct al familiei Cantacuzino. A și fost prezent când în curtea Palatului Cotroceni, fostul Palat al Pionierilor, pe care aveați să îl cunoașteți foarte bine, avea să fie redat circuitului public în 2003-2004. A fost prezent, a venit, dar a stat în Franța multă vreme.

I.M.: Da, cred că da.

Rutina culturală a lui Ion Moraru: „De 40 de ani citesc în fiecare săptămână România literară”

I.V.: Și tot în perioada aceea ați descoperit și România literară, când erați student. Aduc în discuție acest moment, și vă mulțumesc că faceți referire în volumul II la legea publicațiilor culturale. Atât dvs., cât și eu i-am ajutat atât pe cei din Uniunea Scriitorilor, dar și pe cei din Uniunile de creatori, care aveau nevoie de o susținere de la stat. Altfel, probabil, multe dintre ele nu ar mai fi apărut.

I.M.: E adevărat. În acea perioadă, în mod constant, în fiecare săptămână, în toți acești ani, am citit cu mare plăcere România literară. De peste 40 de ani. În fiecare săptămână citesc România literară. M-am bucurat atunci când Primul-Ministru Ponta, la solicitarea conducerii Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, m-a chemat și mi-a spus: „Haide, te rog să găsim o soluție și să ajutăm!” În sfârșit, am ajutat, în mod real. În partea a II-a, în cartea care urmează să apară, o să prezint în facsimil o mică corespondență pe care am avut-o cu Nicolae Manolescu, pe această temă. Și apoi, trebuia să menționez faptul că dvs. ați preluat acest mic amănunt și ați rezolvat, așa cum trebuie, în totalitate. De altfel, acum, nu vă fac un compliment inutil, și cred că nu vă supărați dacă vă spun că poate după Acad. Răzvan Theodorescu, ați fost cel mai bun ministru al Culturii, acceptat de absolut de toată lumea, de orice parte, chiar și din politic.

Viața lui Ion Moraru înainte și după Revoluție: „La Revoluție aveam 40 de ani. Să nu zic că nu a fost bine înainte, când am trăit cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, și anume tinerețea. Din acest punct de vedere, a fost foarte bine, că eram tânăr. Ca în bancurile celebre”

I.V.: Mulțumesc foarte mult! Mulțumesc că faceți referire la profesorul Răzvan Theodorescu. Trebuie spus că este autorul prefețelor ambelor volume, și el spune, sigur, evocând diverse perioade ale activității dvs., că descrieți un fragment de Românie. Un fragment de Românie dinainte de ’89 și după Revoluție. Ceea ce este foarte interesant. Practic, Dumnezeu a vrut cam 30 de ani să îi parcurgeți în spațiul public înainte de Revoluție și încă 30 după aceea. Sunt cele două volume care delimitează acest moment. Așa, întrebându-vă foarte direct, a fost mai bine înainte de 1989 sau după Revoluție?

I.M.: Din ce punct de vedere?

I.V.: Sub toate aspectele, și materiale, și spirituale.

I.M.: Am întrebat polemic, o să vă spun. Am zis că nu am încercat să fac niciun fel de analiză a acestor societăți în care am trăit, pentru că nu am pregătirea necesară, nu am folosit metode științifice, am povestit ce mi s-a întâmplat mie. La Revoluție aveam 40 de ani. Să nu zic că nu a fost bine înainte, când am trăit cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, și anume tinerețea. Din acest punct de vedere, a fost foarte bine, că eram tânăr. Ca în bancurile celebre. Atunci am cunoscut-o și m-am îndrăgostit de soția mea, ne-am căsătorit, am avut o chestie extraordinară! Am avut copil! Din acest punct de vedere nu am cum să zic că nu a fost bine. A mai fost ceva: când eram la liceu, când am venit la facultate, a fost perioada de maximă deschidere, în care nu erau aproape deloc lipsuri.

De ce a ieșit Ion Moraru de 7 ani din viața publică?

I.V.: Sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70. Spuneți că e o listă foarte interesantă, cu multe titluri, care și astăzi rezistă și stau în picioare din celebra colecție de Idei contemporane a Editurii politice, unde erau foarte multe traduceri, făcute repede de foarte bună calitate.

I.M.: Eu am prins și perioada respectivă. După cutremur, prin anii ’80, s-a schimbat cu totul. Și a fost, din punctul meu de vedere, mai rău. Eu și familia mea, din punct de vedere material, trăim mai bine acum. După Revoluție, timp de aproape 11 ani, nici nu mai știam că există statul. Nu am lucrat decât pentru sectorul privat. Povestesc. Povestirea mea se poate constitui, deci nu fac o analiză a dezvoltării economiei în capitalism în România, dar se poate constitui într-o contribuție la scrierea unei astfel de istorii, având în vedere experiențele profesionale din domeniul privat. Atunci am câștigat și importante sume de bani, legal, a fost o perioadă frenetică, de nebunie. Deci din punct de vedere material, noi trăiam mai bine. Am avut apoi experiențe la maturitate, cu niște funcții publice extraordinare, pe care nu le-am cunoscut înainte de 1989, și de asemenea, a fost foarte bine. Acum, poate ca pensionar, eu de 7 ani am ieșit total din viața publică, nu mai am niciun fel de legătură cu viața politică. Ești tentat, când îmbătrânești și începi să fii pensionar, să fii mai cârcotaș, să mai zici, să mai spui, dar probabil că or fi economiști, politologi, sociologi, care pot face analize.

Ion Moraru, UTC-ist convins? „Eu nu am fost șoim al Patriei”

I.V.: Ați ajuns la un moment dat, încă din timpul facultății, dacă nu greșesc, în UTC. Uniunea Tineretului Comunist, ați avut mai mulți ani, ați lucrat în diverse ipostaze. De altfel și spuneți în carte că a fost așa, din norocul, destinul dvs.,  să nu fiți într-o singură poziție foarte mulți ani, ați avut diverse job-uri, cum am zice azi. Cum ați ajuns în UTC și cum a fost experiența aceea? Pentru pasionații de istorie, pentru teoria recentă, în perioada comunismului românesc, lucrurile acestea spun destul de multe. Pentru alții mai puțin. Poate ar fi interesant să discutăm câteva minute despre structura UTC-ului și a celorlalte forme de structurare a deciziilor politice din acei ani.

I.M.: Eu nu am fost șoim al patriei. La noi în comună nu era grădiniță și cred că nici nu exista organizație de șoimii patriei când eram eu. Însă în UTC am fost primit în clasa a VIII-a. Eu am fost prima promoție care a terminat 8 clase. S-a schimbat legea, și prima promoție, că eu am făcut 12 clase, la liceu! Am făcut 14 ani și atunci, numai dacă rămâneai repetent te făcea UTC-ist, probabil. Deci UTC-ist am fost făcut în școala generală, în clasa a VIII-a, din acea perioadă am o singură experiență, îmi aduc aminte, pe care am și spus-o. La un moment dat, era primăvară, și am fost chemați la căminul cultural, la o ședință UTC cred. Am participat în comună, cu mai mulți tineri, câțiva elevi. Sincer să fiu, noi ne gândeam mai mult pentru că pe terenul de fotbal, care era lângă căminul cultural, începuse o partidă de fotbal; așteptam să ne ducem să intrăm să jucăm și noi. La un moment dat era un domn, un tovarăș, care, am înțeles că venea de la raion. Atunci erau raioane. Și a intrat cineva, și l-a chemat să vorbească la telefon, cred. Atâta țin minte, a ieșit, a venit răvășit și a zis: „Tovarăși, ședința s-a încheiat. Tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit!” Pentru mine nu a avut o semnificație extraordinar de mare. S-a terminat, am rupt-o la fugă, am fugit, am intrat și am terminat partida de fotbal. Atâta țin minte de atunci. În liceu n-am activat, am fost și eu ca toți ceilalți, mă rog. Nu a fost ceva deosebit. În schimb, în facultate, am fost un student bun. Am terminat al doilea din an, atunci era repartiție, după cum știți, cum se înțelegea, eu am rămas în București. Am avut a doua medie. Și îmi aduc aminte cum cel care avea media cea mai bună și cu mine am fost chemați într-o zi la decanat. Acolo, era decanul pe care îl cunoșteam și încă o persoană pe care nu o cunoșteam. S-a prezentat ca fiind secretarul de partid în Facultatea de Mecanică pe care am făcut-o eu. Ne-a spus direct: „Uite, voi aveți cele mai bune medii, dar se pune problema să intrați, să deveniți membri de partid.” Eram în anul II. Nu știam ce înseamnă. Sincer, am întrebat: ce presupune, avem vreo obligație, ceva? Am spus că nu avem nicio obligație, ba mai mult, mi-a zis ceva care ne-a tentat, pentru că am stat apoi și am vorbit, „hai să mergem și noi”: „voi veți avea posibilitatea, ca membri de partid, să participați la ședințe de partid lunar, unde sunt prezenți aproape toți profesorii, și să vă spuneți cuvântul.” Gata, devenim importanți, dacă noi, cu profesorii... Mă rog, plecând de la aceste considerente, am fost făcuți membri de partid. Nu știu cât timp mai avem, dar aș mai vrea să povestesc o mică chestie. La un moment dat, mi s-a spus, într-o pauză de la cursuri, „Uite, să mergeți în fața facultății – eram în Polizu, nu în Polizu, în Regie – că trebuie să mergeți la centrul universitar de partid, să vă ridicați carnetul de partid. Și vedeți, că mai merge un student de la CTM”. Era o mașină, cred că un Mercedes, acum că mă gândesc, era șoferul și încă un tânăr ca noi. Ne-a deschis șoferul ușa, ne-am urcat în mașină, și am ajuns la centrul universitar, aici, în centru, unde e o galerie, galeria Orizont. Au coborât și eu cu colegul și prietenul meu nu coboram. Am coborât, au salutat, noi nu coboram că nu știam să deschidem ușa la mașină. În sfârșit, ne-a dat șoferul jos, ne-a dat deoparte, și așa am devenit membri de partid. Asta a fost tot. Nu am avut alte lucruri, nu îmi mai aduc aminte altceva. În schimb, lucrurile au evoluat în această direcție după ce am terminat. Am primit repartiție, am ales la Întreprinderea Mecanică de Utilaj Chimic din București, care era în Berceni, lângă IMGB, era o fabrică nou construită, mutată într-un amplasament mai vechi, care făcea utilaj chimic. Aici s-au întâmplat o serie de lucruri care mi-au schimbat iarăși destinul.

Procese de conștiință. Ion Moraru: „Am fost ales secretar UTC. Am stat și m-am gândit mult, pe urmă, de ce am zis „da?” Nu voiam să mă disculp, a fost decizia mea”

I.V.: Ați ajuns în comitetul din Municipiul București, al UTC, până la urmă, și la cancelaria UTC cu puțină vreme, înainte de Revoluție.

I.M.: Acolo am trecut prin multe lucruri, ca de asta ziceți că am fost un norocos. La o ședință de... Pot să povestesc, vă rog, scurt?

I.V.: Sigur că da.

I.M.: La o ședință de partid eram niște ingineri mai tineri, care eram membri de partid, eram prieteni, mă rog. Și nu știu cine, probabil că îngerul meu păzitor, ca atunci, în clasa a IX-a, când m-am ridicat și am zis cu formulele. M-am ridicat și atunci era mare nevoie de muncitori. Mergeau autobuzele în Moldova, în localități, și veneau absolvenți de clasa a VIII-a și intrau mucenici. Deci calificare la locul de muncă. Făceau doi ani ucenicie. Aveam o simpatie și o antipatie. Eu eram de la țară, îmi aduceam aminte de mine, mă gândeam, săracii, cât de frustrați sunt, le e dor de acasă, în sfârșit... Și am luat și eu cuvântul, și am zis: „dregem, facem, să cunoască Bucureștiul...” Am vorbit despre ei. Era unu la comitetul de partid, mă rog, a fost o conjunctură. Secretarul de partid, pe întreprindere, era un inginer foarte bun, fusese numit șef de secție,  avea deja vreo 35-36 de ani, nu mai putea să fie și ne trebuia un secretar UTC. După ședință m-a dus la secretarul de partid și a zis: „Domnule, ăsta e, ăsta e bun!” Nu știam despre ce e vorba. Mi-a explicat despre ce e vorba. Sigur, a fost un moment, am zis da, la un moment dat. Am fost ales secretar UTC. Am stat și m-am gândit mult, pe urmă, de ce am zis „da?” Nu voiam să mă disculp, a fost decizia mea, asta a fost, mi-a marcat pe urmă un întreg parcurs, însă scriu și în carte și mi-am pus întrebarea: dacă aveam aplecarea aceasta către științe sociale, pe care aș fi vrut să le fac, dar nu le-am făcut, citeam România literară, eram îndreptat spre partea asta umanistă, unde puteam să mă manifest în altă parte? Și la un moment dat, am făcut în carte o comparație – mi-a zis cineva: „Ai fost cam îndrăzneț, cam obraznic, dar așa mi-a venit să fac.”

O comparație pentru care Ion Moraru a fost socotit „cam obraznic”: „Dacă eu mă nășteam în SUA și Bill Clinton se năștea în comuna Provița de Sus, n-am întrebat dacă eu aș fi ajuns Președinte al SUA, dar mi-am pus întrebarea Bill Clinton putea să ajungă secretar UTC la IMUC?”

I.V.: Aia cu Bill Clinton?

I.M.: Eu și soția mea suntem aceeași generație cu Bill Clinton și Hillary Clinton. Aceeași generație! Am citit cărțile lor autobiografice, mi-am pus întrebarea: dacă eu mă nășteam în SUA și Bill Clinton se năștea în comuna Provița de Sus, n-am întrebat dacă eu aș fi ajuns Președinte al SUA, dar mi-am pus întrebarea Bill Clinton putea să ajungă secretar UTC la IMUC? Sau numai pentru că îl chema Bill Clinton era un dizident din născare?

De la bibliotecă la secția în care miroase a ulei ars. Ion Moraru despre Traian Ștefănescu: „Nu i-a plăcut”

I.V.: O avangardă a UTC-ului... Era UTC-ul ca atmosferă o avangardă, un spirit mai tineresc, față de partid, pentru că, totuși, UTC-ul funcționa în coordonarea partidului? Era mai liberă atmosfera?

I.M.: Da, nu se compară. În sfârșit, trec foarte repede. Am devenit secretar UTC, și din nou a fost o conjunctură. Nicolae Ceaușescu a venit la IMUC ca să vadă niște cămine de nefamiliști în construcție. Cum v-am spus, veneau foarte mulți tineri la București să se califice și ei trebuiau să stea undeva. IMUC a făcut două cămine, unul terminat, unul pe jumătate, să vadă Nicolae Ceaușescu. În pregătirea vizitei, într-una din zile a venit Ion Traian Ștefănescu, prim secretar al comitetului central al UTC. Era un intelectual serios, cu studiile făcute la zi, un pic arogant, un pic distant, și a venit. Și atunci, directorul, secretarul de partid, a spus: „vin și eu la primirea lui, nu știu ce...” Am stat puțin de vorbă și pe urmă a spus directorului și secretarului de partid: „Vă mulțumesc. Aș vrea să vizitez și eu puțin dar numai cu secretarul UTC.” Nu le-a convenit dar nu aveau ce să îi facă pentru că el era și ministru, avea rangul de ministru al Tineretului, era în comitetul central al partidului, nu aveau ce să facă. Am plecat cu el. Am intrat într-o secție și mi-am dat seama că nu îi place. În secție miroase a ulei ars, a metal încălzit. Un om care trăiește numai toată viața lui în bibliotecă, între cărți, nu...  a stat...

Singura dată când Ion Moraru s-a gândit să demisioneze: „Traian Ștefănescu m-a făcut zob, m-a călcat în picioare”

I.V.: Asistent la Dreptul Muncii, la Facultatea de Drept.

I.M.: Da. Am făcut un traseu scurt, a plecat. „La revedere, dragă”. Nu mi-a zis absolut nimic. Dar i-am zis mărturisirea, că depun mărturie, că așa s-a întâmplat, să știți. După niște luni, la 1 și jumătate dimineața, vine un tânăr care lucra la ciclu, deci nu la sector, chiar la ciclul UTC, o să vă spun pe urmă cum era organizat. Și mă cheamă la comitetul de partid. Comitetul de partid zice: „Ioane, bravo, meriți acest lucru”. Nu știam despre ce e vorba. Mi-a spus: „Uite, are loc o ședință plenară a comitetului municipal UTC, deci e tot municipiul nu pe sector, și ești propus să fii ales secretar al comitetului municipal UTC cu probleme de Tineret Muncitoresc”. Abia terminasem stagiatura, aveam 24 de ani. M-a întrebat: „Ai și tu un costum mai ca lumea pe acasă?” Aveam un costum de când am terminat, luat de tata, de când terminasem facultatea, m-am dus, și după masă am fost ales secretar al comitetului municipal, la 24 de ani. Mă rog, nici nu știam bine sectoarele capitalei. La câteva luni a venit Traian Ștefănescu. Se făcea lunar atunci la UTC, analiza muncii. Fiecare spunea ce a rezolvat, cutare, nu știu ce, ce face în perioada următoare. Problema construcției căminelor de nefamiliști era o problemă complicată. În sfârșit. Simplific. Traian Ștefănescu m-a făcut zob, m-a călcat în picioare. Mi-a pus o serie de întrebări, la unele am răspuns, la unele nu am știut să răspund. A fost atât de dur cu mine, când s-a terminat ședința, că între timp era seară, am început să plâng, am luat o hârtie să îmi scriu demisia. După aceea a intrat o doamnă, era mai în vârstă, era pe acolo, nu știu ce acțiuni avea... în sfârșit, a stat de vorbă cu mine, și a zis: „Ce se întâmplă?” „Cutare...” Mi-a povestit cum crede ea că ar trebui să mă comport și m-a determinat să nu îmi mai dau demisia. După alte câteva luni sunt chemat la comitetul central, la Traian Ștefănescu. Mi s-au înmuiat picioarele, atunci avea sediul la Primăria Capitalei, iar comitetul central al UTC era la Galeria Orizont. M-am dus. Bref: Ștefănescu era de vorbă cu Dinu Flămând, care lucra atunci la Viața studențească. A terminat și a plecat, închidea mașina și mi-a spus atât: „Vino cu mine!” Toată ziua am mers cu Traian Ștefănescu pe la întreprinderi, pe șantierul de cămine, la căminele de tineret, la o centrală economică, am terminat lista la seminarul teologic. Am ajuns, nu mi-a zis nimic, „La revedere!”. Bun, peste ani de zile, mi-a spus așa: „Am vrut să te încerc. Prima dată am vrut să văd cât reziști, după care am vrut să văd dacă se lipește ceva de tine!”

Ion Moraru despre anii UTC-ului de sub comanda lui Ștefănescu: „Am avut eu această pornire pentru că îmi era rușine de mine. Și am zis: ce caut eu aici?”

I.V.: Spuneți că v-ați gândit pentru o secundă, atunci, să vă dați demisia. Era o practică, practica aceasta a demisiei, în comunism, mai cu seamă. În 1974 Maurer cere el să plece din poziția de premier. Fazekaș cere din motive de sănătate. Oamenii se cer singuri afară, când de fapt, era evident că sunt niște demiteri. De ce se cosmetiza, nu dădea bine să spui că din diverse motive secretarul general, sau președintele, sau șeful instituției respective a decis eliberarea din funcție.

I.M.: Nu aș putea să vă spun pentru că practica la partid nu o cunosc în detaliu. La UTC eu nu știu să își fi dat cineva demisia. Am avut eu această pornire pentru că îmi era rușine de mine. Și am zis: „ce caut eu aici?” Dar în rest nu știu, pentru că la UTC era altceva. M-ați întrebat dacă era o atmosferă mai destinsă. Da, era cu totul și cu totul altceva. De exemplu, atunci, ulterior eu am trecut și am răspuns de propagandă. Și cu ce mă ocupam? Aveam în subordine șase grupuri de tineret, unde lucrau niște oameni extraordinari, cu care am rămas în relații de amiciție, de prietenie, chiar și acum. Îmi aduc aminte, la Modern, era în sectorul 6, acum cred că e un depozit sau o fabrică de mobilă, era un grup unde erau doi instructori, era Stelian Tănase, care aparținea, să zicem așa, de gruparea albilor, ca scriitori, și era Constantin Sorescu, responsabil de gruparea roșilor. Toată ziua se certau. Eram prieteni cu amândoi și am rămas prieten cu amândoi. În sfârșit, aveam bazele tineretului, cu ștranduri, cu activități, în sectorul 1, în sectorul 6, la Străulești, la Băneasa, Pantelimon, Tei, la studenți, plus Casa Studenților. Aveam o mulțime de lucruri. Apoi, ca să sar, ca să nu pierdem foarte multă vreme, când Nicu Ceaușescu a intrat în mișcarea aia de tineret, lucrurile s-au schimbat. În 1980, 1979 sau 1980, eu am plecat la comitetul central la secția de Relații Externe, atunci când rușii au intrat în Afghanistan, apoi aș fi vrut să rămân acolo, îmi plăcea. Era un secretar cu propaganda, Vasile Bontaș. Un tip, terminase matematica, foarte deștept, și foarte bun. El a beneficiat și de deschiderea din acea perioadă. Era de o vârstă cu mine, a făcut mai multe stagii în Anglia, avea o deschidere extraordinară și a vrut neapărat, ca șef de secție, la comitetul central, în subordinea lui, iar eu să răspund de presa de tineret. Să răspund mai mult așa, administrativ, organizatoric, pentru că editorial la noi era secția de presă a partidului și hai să zicem, Nicu, ca prim-secretar, putea să intervină. Dar a fost o șansă extraordinară să cunosc pe toți marii gazetari care au lucrat atunci în presa de tineret, și nu numai la Scânteia Tineretului, cu care am rămas în relații civilizate și acum.

I.V.: Scânteia Tineretului, Viața Studențească...

I.M.: Amfiteatru, era și o publicație de limba maghiară, Știință și tehnică, niște oameni extraordinari.

Ion Moraru, trei ani și jumătate, zi de zi lucrând cu Nicu Ceaușescu.

I.V.: Cât timp ați lucrat cu Nicu Ceaușescu?

I.M.: Ani mulți. De când a devenit prim-secretar, eu eram șeful cancelariei, până când am plecat la Sibiu. Vreo trei ani, trei ani și ceva. Perioada în care m-am văzut cu el în fiecare zi. Cel puțin o dată în fiecare zi. De altfel, în carte, eu i-am rezervat și un capitol în care povestesc experiența mea de lucru cu Nicu Ceaușescu. Fac precizarea că nu l-am cunoscut pe Nicu decât în ipostaze strict oficiale, nu am participat cu el la nicio petrecere particulară, deci numai în ipostaze strict oficiale, profesionale. A fost o experiență fabuloasă și datorită lui, atmosfera... că m-ați întrebat de atmosferă, era cu totul alta...

Nicu Ceaușescu, șofer de excepție. „El a condus tot timpul.” Ion Moraru, amintire despre o conversație halucinantă cu Nicu Ceaușescu: „MI-ule, nu e bine ce e la noi în țară”. Am înghețat. Pentru că îmi era frică să nu fie microfoane, să ne asculte. Și lui nu puteau să îi facă nimic, dar Securitatea putea să informeze pe tovarășa în mod deosebit”

I.V.: Amintirea cea mai puternică cu el care este? Un moment care vă rămâne și la care vă gândiți și astăzi.

I.M.: Era iarnă, iarnă! Mașinile nu prea mergeau atunci, că era una cu soț, una fără soț. Nicu niciodată nu a mers cu mașina oficială. Avea și mașină oficială. Avea șofer. Dar niciodată nu le folosea. El a condus tot timpul. Era un șofer foarte bun, știa să conducă. Trebuia să deschidem un șantier al Tineretului, la 30 decembrie, Canalul București-Dunăre. Și mi-a spus, că m-a sunat secretara: „vă cheamă tovarășul Nicu. Haideți să mergem să vedem ce se întâmplă acolo. Și am plecat”. El conducea mașina. Pe magistrală, după ce am trecut de Budapesta, nu mai știu ce era acolo, era restaurantul Budapesta, celebru pe vremuri, aproape de Șincai, m-a întrebat. El ne zicea nouă, cei mai apropiați, pe inițiale. De pildă, mie îmi zicea de la Moraru Ion, „MI-ule”. Nu știu dacă era influențat de JR, Dallas șamd. Și m-a întrebat: „MI-ule, ți-e frică în mașină?” „Nu, tovarășu Nicu, pentru că și eu conduc”. Aveam un Oltcit. „Atunci hai să facem niște întoarceri, să nu îți fie frică.” Acum se numesc drifturi. Nu era nimeni, era zăpadă mare, am făcut niște rotații și când am început să urcăm către Adesgo, am trecut de Șincai, mi-a zis: „MI-ule, nu e bine ce e la noi în țară”. Am înghețat. Pentru că îmi era frică să nu fie microfoane, să ne asculte. Și lui nu puteau să îi facă nimic, dar Securitatea putea să informeze pe tovarășa în mod deosebit și putea să apară că a auzit ce a zis. Atunci cu timiditate, am zis: „Dar de ce tovarășe Ceaușescu?” „Tu nu vezi că Partidul face tot? Taică-miu a preluat totul, Guvernul Dăscălescu nu face nimic.” „Și cum ar trebui tovarășe Ceaușescu?” „Uite cum ar trebui,  – niciodată nu mi-a vorbit cu mă, dumneata sau MI-ule, dar niciodată mă – Partidul ar trebui să facă un program, să îl aprobe la Congres, după care, în baza programului, Guvernul să pregătească program de guvernare. Bugetul să îl aprobe Marea Adunare Națională și pe urmă să îl facă.” Nu am mai întrebat nimic că mi-a fost frică, nici el nu a mai zis nimic. Deci eram numai noi doi în mașină. El s-a prăpădit. Trebuie să contați pe onestitatea mea că așa s-au întâmplat lucrurile.

Nicu Ceaușescu, într-o relație oribilă cu mama lui

I.V.: Spuneați că niciodată nu a vorbit rău despre tatăl lui în timp, dar nu același lucru îl putem spune despre Elena Ceaușescu. Avea o abordare diferită față de cei doi părinți.

I.M.: Totdeauna am stat cu frica în sân pentru că ne gândeam că se ascultă la el în birou, și se ajunge la tovarășa. Au fost situații în mod deosebit când a participat la petreceri sau la evenimente particulare. Nu era băgat nimeni la închisoare, dar puteai fi sancționat pe linie de partid sau trimis să lucrezi la Bacău, la Sighetul Marmației, în diverse posturi. Asta era sancțiunea care se dădea.

„Meștere, mă însor, ce părere ai, e bine?”

I.V.: Mai spuneți undeva că oamenii deprinseseră acest obicei, erau foarte atenți să nu îl înjure pe Ceaușescu, în rest, de la secretarul de partid, inginerul, vociferau și contestau pe oricine. Era o formă de dresaj interior, de autocenzură. Un singur om – atenție mărită – în rest nu. De ce se crease spaima asta atât de mare?

I.M.: Nu cred că din cauza spaimei. Ce puteau să le facă la muncitori? Eu nu știu – probabil că au fost – dar nu vorbesc de perioada stalinistă.

I.V.: Nu, vorbim de anii ’70-’80.

I.M.: Eu nu știu, am înțeles că a fost cazul Ursu, celebru, dar alte lucruri eu nu cunosc, legate de oameni băgați la închisoare. Probabil că au fost anchete. Nu le cunosc eu. Însă muncitorilor ce puteau să le facă? Am povestit acolo, în carte, o experiență la IMUC extraordinară, pe care nu am mai trăit-o altă dată. La zece și jumătate era pauză. Se strângeau toți în jurul maistrului sau șefului de echipă. Își frigeau o bucată de carne, de slănină, mâncau, și cei din echipă își spuneau ce necazuri au. Iar maistrul sau șeful de echipă le dădea verdictul ce trebuie să facă. Nu am mai pomenit așa ceva. Deci muncitorii ascultau de maistrul sau de șeful de echipă. Altcineva nu îi interesa. Dar cele mai felurite probleme – unele le-am povestit mai așa, mai stilizate, pentru că uneori vorbeau mai licențios, mai cutare, dar cum să zic, meștere, fi-meu a luat doi de patru, bate-l. Dar la fund, dar nu în altă parte. „Meștere, nu mă mai înțeleg cu soția. Acordă-i – am scris eu acolo în carte – mai multă atenție”. Mai ziceau și altfel. „Meștere, mă însor, ce părere ai, e bine?” Îmi aduc aminte cum mi-a zis: „Bă, să ții minte, că nu te însori pentru o zi sau pentru săptămână. Te însori ca mine, pentru 40 de ani, eu sunt de 40 de ani însurat. Dar înainte să te însori, ai grijă de ceva. Vezi dacă știe să facă măcar un fel de mâncare”. Și verdicte din astea se dădeau. Acesta era universul.

Nicolae Ceaușescu și Patriarhul Teoctist Arăpașu, la Mănăstirea Văcărești: „Nu știu ce au vorbit dar amândoi dădeau din mână”

I.V.: Relatați în carte o întâmplare, o întâlnire la care ați fost martor, între Nicolae Ceaușescu și Patriarhul Teoctist Arăpașu, la Mănăstirea Văcărești. Cum a fost acel episod?

I.M.: La Mănăstirea Văcărești s-a deschis, eu eram la capitală, un șantier al Tineretului, de muncă patriotică. Ce făceam noi? Începusem, sub îndrumarea arhitecților, erau stagiile de muncă patriotică, și decopertam – acolo fusese închisoare, acolo fusese închis și celebrul Râmaru, care a fost criminal în serie, în epocă – și noi decopertam tencuiala și apăreau niște fresce, niște picturi senzaționale. Și într-o zi, deci asta eu am văzut, a venit așa, un zvon, că vine Ceaușescu. Dar vă vedeți de treabă că nu e nicio problemă. Eu eram la etajul I, unde era o mică terasă.  Întâi a sosit Patriarhul. La două minute a venit și Ceaușescu, singur, cu mașina, cu paza. S-a dat jos din mașină, Ceaușescu a înclinat capul și Patriarhul a făcut așa o cruce în aer. Și au plecat împreună în incinta mănăstirii. Nu știu ce au vorbit dar amândoi dădeau din mână, arătau, făceau, dădeau din mână. A durat vizita trei sferturi de oră. După care au plecat, același ritual. A plecat întâi Ceaușescu, după care și Patriarhul. La câteva zile ni s-a spus că se va face muzeu. Noi am fost într-un fel bucuroși, am zis că măi, nu se mai face închisoare, după care am plecat la comitetul central. Nu mai știu ce s-a întâmplat. Cert e că acum înțeleg că e un mall. Nu s-a mai făcut nici atunci nimic și acum e chiar un mall în locul respectiv.

Ion Moraru despre viața de dinainte și de după Revoluție, fără regrete. „După ’89, mi-am făcut, eu, personal, fără să mă oblige nimeni, un serios proces de conștiință. Și eu am fost la UTC, am contribuit într-un fel la chestia asta, deși nimeni nu mi-a zis.”

I.V.: Regretați ceva din acea perioadă petrecută la UTC din anii în care ați colaborat cu Nicu Ceaușescu?

I.M.: Nu, în principiu nu. Regret însă după ’89, mi-am făcut, eu, personal, fără să mă oblige nimeni, un serios proces de conștiință. Mai ales pentru că am avut șansa să particip la câteva activități internaționale pe care le descriu foarte interesante, sigur, la nivelul organizațiilor de teren. Sigur, nu schimbam noi lumea, nu o învârteam, dar era într-un fel o reflecție a politicii naționaliste dusă în România în acei ani. Mi-am făcut un proces serios de conștiință și mi-am zis așa. Mi-aduc aminte că m-am angajat la IUPS Chitila, la serviciul de resurse umane, la salarizare. Îmi aduc aminte în prima zi, stăteam pe băncuță, era undeva la ora 6, eu am ajuns pe la 5.30, 6 fără un sfert. Am stat pe băncuță și parcă mi s-au derulat așa, toți anii, toată perioada vieții scursă până atunci. Și mi-am spus așa: dacă lumea a ieșit în ’89 în număr așa de mare, și-au exprimat nemulțumirea, înseamnă că nu a fost în regulă. Și într-adevăr nu era în regulă. Pentru că m-ați întrebat că nu critica nimeni pe nimeni. Nu critica, dar nici nimeni nu mai judeca nimic, nimic altceva. Partidul era o structură anchilozată. Nimeni nu gândea nimic. Decât a zis tovarășul și trebuie să facem așa. Deci de asta a și căzut, părerea mea, partidul, precum un castel de cărți. Pentru că nimeni nu mai gândea. Și atunci revin: dacă lumea a ieșit așa, și au fost nemulțumiți, și au fost probleme, că și eu stăteam la coadă, la benzină, ca toată lumea, înseamnă că am și eu o vină. Că și eu am fost la UTC, am contribuit într-un fel la chestia asta, deși nimeni nu mi-a zis. Și fără să știu de punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, oricum am lucrat aproape 11 ani numai în sectorul privat, și au fost mai multe etape care m-au ajutat să mă eliberez, pentru că în primele zile, atunci când România liberă punea și celebra întrebare: „Tu ce ai făcut în ultimii cinci ani?” mie îmi era rușine să merg pe stradă. Mă mai întâlnesc cu lumea. Eu mergeam, dădeam bună ziua, mi se răspundea, eram o persoană onorabilă. Încet, încet, povestesc în viitoarea carte cum am depășit aceste momente, nu a fost deloc ușor, au fost vreo trei etape, așa, în care am scăpat de acest complex, să zic. Acesta a fost procesul meu intern. Fără să fiu obligat de altcineva, pe care l-am parcurs, și a fost justificat să mă gândesc, ce am făcut bine și ce am făcut rău.

De ce crede Ion Moraru că farmecul vieții bate fascinația puterii

I.V.: Cumva, v-ați pus problema asta și după Revoluție, lucrând cu George Copos la Rapid, și spuneți că sunteți dintre autorii sintagmei „farmecul vieții vs. fascinația puterii”. Cumva era această confruntare interioară pe care ați avut-o. Până la urmă cine câștigă pe tabela de scor: farmecul vieții sau fascinația puterii.

I.M.: Farmecul vieții, întotdeauna. Nu numai la Rapid, întotdeauna în viață, farmecul vieții câștigă. Eu am trecut prin toate. Și înainte de ’89, și după ’89. Nu cred că vreodată nu am rămas cu picioarele pe pământ. Acesta a fost marele meu noroc. Și știți de unde vine norocul acesta? Din cărți.

I.V.: Și din educație.

I.M.: Educație, familie și cărți.

De ce, nedogmatic, oamenii pot lua viața de la zero? Explicația lui Ion Moraru

I.V.: Foarte interesantă ar fi o discuție despre anii ’90, cum a apărut capitalismul, în România renăscută, sunt câteva povești foarte interesante, în volumul II. Ziceți cumpăna veacurilor mele. Care a fost momentul limită, de cumpănă, pe care l-ați traversat, această schimbare, primele luni după Revoluție, când vă puneați această problemă a ce s-a întâmplat înainte de ’89?

I.M.: Cumpăna a fost în sensul de balanță, de mijloc, de s-a întâmplat. N-am fost niciodată derutat. Vă dați seama? Că trebuie să o iau de la zero, că ce am făcut, am făcut, îmi rămâne familia, și trebuie să o iau de la zero. Și asta am făcut. De asemenea...

I.V.: Poate un om să o ia de la zero?

I.M.: Da, nedogmatic, poate să o ia de la zero.

Lumea contemporană, un puzzle de ideologii. Ion Moraru: „Chiar și liberalismul în floare, îți creează niște reflexe noi, niște valori noi, pe care le prețuiești”

I.V.: Spuneți undeva că lumea nu poate fi colorată doar în alb și negru și că viața nu poate fi trăită numai în contexte ideologice. De ce e totuși mult prea mult alb și mult prea mult negru în România? E un filon maniheist. Uneori punțile de dialog sunt tăiate. De ce se întâmplă asta?

I.M.: Dacă am ști să răspundem ar fi un lucru extraordinar. Este și specificul societății în care trăim. Noi asta ne-am dorit. Știam cum este teoria asta capitalistă și îmi doream, era liberalismul în floare, atunci, ’89-’90. Și eu personal îmi doream, că văzusem am avut această șansă, să merg cu delegații, știam cum e. Și îmi doream să văd treaba asta. Problema este că văd o parte, chiar și liberalismul în floare, îți creează niște reflexe noi, niște valori noi, pe care le prețuiești, iar acum, cu atât mai mult cu cât sunt atâtea discuții în legătură cu postliberalism, cu noi curente, șamd, deruta e și mai mare. Vedeți, am zis că am rupt orice legătură cu viața politică de 7-8 ani. Mi-am ajutat în schimb soția și fiica să pună pe picioare acest proiect de suflet al nostru, care este Liceul Teoretic Național. Și sigur, în fiecare zi ne gândim ce se întâmplă cu cei 350 de copii și elevi care învață aici, la capacitatea maximă. Și de fiecare dată am creat și un model propriu, modelul Liceului Teoretic Național, școala pentru viață. Sigur, că respectând legile țării, avem propriile noastre viziuni. Nu vreau să insist, că nu e cazul, dar ne punem în fiecare zi întrebarea, și zilele astea cu atât mai mult, apropo de ce se întâmplă și în Serbia și în alte părți. Dvs. discutați și în Parlament și noile legi ale educației, ce trebuie să facem? Ca să schimbăm în bine sistemul de învățământ? Bertrand Russell zice așa: dacă vrei să reorganizezi și să schimbi un sistem de învățământ, întâi trebuie să vezi ce vrea societatea de la el, de la acest sistem. Dar societatea ca să poată să vadă ce vrea, societatea trebuie să aibă un proiect de țară, și dacă nu are un proiect de țară, avem o problemă.

Victor Ponta către Ion Moraru, despre Proiect România: „Domnule Moraru, foarte interesant, dar credeți că ne lasă ăștia?”

I.V.: La un moment dat erați în Guvern și vorbiți despre proiect România. Ce s-a ales de acel proiect România?

I.M.: Am încercat cu profesorul Dinu Marin, în considerarea lui Victor Ponta ca o mare speranță, idee pe care o aveam și nu mi-am schimbat nici acum această părere. Profesorul Dinu Marin a schițat linia generală a unui proiect pentru România, eu l-am adus puțin cu picioarele pe pământ, apropiindu-l mai mult de forma de politică publică, pentru că profesorul teoretizează uneori prea mult. I l-am dat premierului Ponta, și el este un intelectual, după cum bine știți, îl cunoașteți mai bine ca mine, care citește. A citit. Și după câteva zile, când eram la el, mi-a zis: „Domnule Moraru” – acum fac o paranteză, nici Victor Ponta nu a vorbit cu mine decât altfel decât cu apelativul dvs. nici în public, nici în particular. Ca și altă persoană... și nu fac comparație decât la chestia asta. Și mi-a zis: „Domnule Moraru, foarte interesant, dar credeți că ne lasă ăștia?” Și de atunci nu am mai discutat. De altfel, eu ca secretar general, m-am ocupat exclusiv de funcționarea din punct de vedere organizatoric, administrativ, a Guvernului, și ca să pregătești o ședință de Guvern, cum bine știți, e un lucru fascinant, cu acele ședințe pregătitoare, nu mai știu cum e acum, dar atunci era fascinant. Deci nu făcea politică, nu l-am mai întrebat, nici el nu mi-a mai spus nimic.

I.V.: Proiectul România rămâne un proiect deschis.

I.M.: Rămâne un proiect deschis.

Acționar al domeniului Știrbei, o afacere pierdută. Ion Moraru: „În afaceri trebuie să judeci cu inima și să hotărăști cu capul. Datorită faptului că eram fascinat de Regina Maria, de acel domeniu, eu am procedat exact invers aici. Am judecat cu capul și am hotărât cu inima”

I.V.: Ați fost în anii ’90, știu asta, un admirator al Reginei Maria. Se împlinesc în iulie 85 de ani de la moartea ei, eram în Guvern, împreună, în 2015, am și reușit, ca după multă vreme, ca inima reginei Maria să fie la Castelul Peleș, în colaborare cu Muzeul Național de Istorie am reușit lucrul acesta. Dvs. ați fost în anii ’90, o vreme, acționar al domeniului Știrbei de la Buftea. Aș vrea să evocăm un pic acel moment, că el este legat și de Regina Maria, iar Barbu Știrbei era unul dintre prietenii intimi, apropiați, ai Reginei Maria, cu care se sfătuia. Cum ați ajuns acționar minoritar la acel domeniu? Ați povestit că statul român nu a dorit să exercite dreptul de preemțiune, astfel încât domeniul, un loc extrem de important pentru istoria națională, să rămână în domeniul public, așa cum s-a întâmplat în 2017, când eram în guvern și am exercitat dreptul de preemțiune pentru ansamblul Vilei Florica, din Ștefănești-Argeș, legat de Brătieni.

I.M.: Da, în momentul în care a apărut acea oportunitate de afaceri, asta a fost pentru noi atunci, pentru mine nu numai de afaceri, eu deja aveam o experiență serioasă în domeniul privat, câștigasem și destul de mulți bani, numai în sectorul privat, și fără să avem atunci, la grupul ANA, afacere legată absolut cu nimic de stat sau de bugetul statului. Am și povestit acest lucru. Și atunci, un grup de foști colaboratori mai tineri unii, m-au sunat, având în vedere experiența pe care o dobândisem la secretariatul general al Guvernului, ca secretar de stat în organizarea unor mari acțiuni despre care eu povestesc, Reuniunea Șefilor de State organizată de Președintele Iliescu, la Neptun, vizita Președintelui Bush, și alte mari evenimente, primăvara noilor aliați, care a premers aderării noastre la NATO, atunci a apărut această oportunitate. M-au sunat, deși eu fusesem secretar de stat, la SGG eu nu fusesem niciodată acolo, el aparținuse protocolului de stat, numai că fusese revendicat de moștenitori, și câștigat în instanță. Lăsat în paragină, și moștenitorii voiau să îl vândă. S-a făcut atunci o societate comercială, s-a scris multă vreme că de fapt Năstase a cumpărat și noi suntem acolo, nu, nu are nicio legătură, eu eram cel mai cunoscut dintre toți cei cinci sau șase care am intrat în acest proiect. Eu am fost fascinat. Dar mă rog, l-am recondiționat, l-am pus pe picioare, am refăcut biserica, am făcut protocol cu Patriarhia, am repus-o, s-au ținut slujbe în continuare acolo, s-au celebrat cununii religioase, am făcut un parteneriat cu Patriarhia, în sfârșit. Se prelua ca o afacere. Atunci eu am făcut o greșeală mare pe care nu o făcusem și pe care sper să nu o mai fac vreodată. În afaceri trebuie să judeci cu inima și să hotărăști cu capul. Datorită faptului că eram fascinat de Regina Maria, de acel domeniu, eu am procedat exact invers aici. Am judecat cu capul și am hotărât cu inima. Cert este că după câțiva ani de zile minunați, eu m-am retras când am fost numit secretar general, mă rog. A intrat în insolvență, a intervenit un fond străin, am pierdut noi toți care am contribuit acolo, în afacere, am încercat și am vorbit cu toate instituțiile statului care puteau să manifeste dreptul la preemțiune, nu a fost nimeni, am aflat din ziare că totuși un investitor român l-ar fi cumpărat, dar de la fondul străin de investiții, nu de la noi.

Alianța PSD-PD din 2008 și USL din 2012, născute în urma a două întâlniri secrete, de la domeniul Știrbei. Ion Moraru: „acolo s-au făcut și desfăcut multe lucruri, pentru România, bune, și au fost două întâlniri de care nu a știut nimeni. Le spun eu acum”

I.V.: E adevărat că acolo au avut loc câteva întâlniri importante. În 2012, când s-au pus bazele USL sau în orice caz au fost întâlniri care au creat premisele acestei construcții, Uniunea Social-Liberală.

I.M.: Au fost mai întâi două întâlniri de care nu a știut nimeni.

I.V.: Află acum, ascultându-ne pe noi.

I.M.: În buna tradiție a istoriei acelui domeniu, pentru că acolo s-au făcut și desfăcut multe lucruri, pentru România, bune, și au fost două întâlniri de care nu a știut nimeni. Le spun eu acum, le-am povestit și în viitoarea carte, între PSD și PD. Acolo s-au discutat principiile de bază care au stat și au consolidat relația și constituirea guvernului de coaliție PSD-PD.

I.V.: După alegerile din 2008.

I.M.: Da. Apoi, același lucru s-a întâmplat și prin niște întâlniri de care povestește și Dan Radu Rușanu în cartea lui, după ce a ieșit din închisoare, povestește și el treburile astea, într-adevăr, au fost câteva întâlniri de care n-a știut nimeni, între conducerile PSD și PNL. Acolo s-au pus bazele realizării respectivei alianțe.

I.V.: Deci coaliția din 2008, pe de o parte, PSD-PD, de asemenea constituirea USL în 2012.

I.M.: Exact!

PSD-PD, greu de construit. „Nu se găseau punți comune”

I.V.: Cum a fost, vă amintiți acele întâlniri? Evident, ați luat parte, nu doar că i-ați invitat pe oameni.

I.M.: Am luat parte și am fost participant activ la negocieri, la cutare, am rămas. Prima alianță a fost mai greu de constituit, PSD-PD, la început, aproape că nu se găseau punți comune, apoi, încet-încet, s-au stabilit câteva principii, câteva obiective comune, la a doua întâlnire s-a adâncit și ulterior a mers. Eu am fost în relații relativ civilizate, chiar bune, și ulterior, când am fost secretarul general al Senatului, cu toate grupurile parlamentare.

„Dacă vrei să știi structura funcțională a statului român, trebuie întrebat Ion Moraru”

I.V.: Unul dintre foștii miniștrii ai Partidului Democrat, care a participat la acele întâlniri, a spus: „Dacă vrei să știi structura funcțională a statului român, trebuie întrebat Ion Moraru”. De unde vine experiența asta în cunoașterea instituțională? Cum ați ajuns să fiți perceput drept un foarte bun organizator?

I.M.: Poate spun o prostie, dar am fost o perioadă Șeful Cancelariei la comitetul central UTC. Care era o secție, un fel de secretariat general al acelei structuri care nu conducea  țara, dar care se ocupa de problemele administrative și organizatorice ale acelei structuri. Dar pregăteam ședințele care erau atunci, deci eram niște tipuri de activități cu alt conținut, bineînțeles. De multe ori greșit, alteori mai bun, dar în care mi-am valorificat experiența. Faptul că am făcut un Liceu la Real, faptul că am făcut Politehnica, deși nu mi-a plăcut matematica, totuși, asta te organizează, te formează, devii un spirit mai așezat, mai organizat. Apoi, ucenicia, cu adevărat, mi-am făcut-o în perioada 2002-2004, când mi s-a propus, de fapt, atunci am intrat în viața publică, după 11 ani aproape de activitate privată, când am fost secretar la stat, la Secretariatul General al Guvernului. Am avut șansa, șeful meu era Șerban Mihăilescu, care atunci avea rang de ministru, era chiar membru al Guvernului, el avea însă și o funcție importantă la Partid, avea multe responsabilități. Așa încât șurubăria activității Guvernului, patru ani de zile, eu am montat-o și am demontat-o. Atunci am învățat practic, în detaliu, toate lucrurile acestea.

Strategia privind îmbunătățirea performanței funcționarului public. Ion Moraru: „Dacă apelezi exclusiv la consultanță străină deprofesionalizezi funcționarii și e totul în lanț.”

I.V.: Ne apropiem de final și aș vrea să vă mai întreb câteva chestiuni pentru că ați pomenit și de activitatea de la Senat, ca secretar general al Senatului, în anexe am regăsit că este o strategie privind îmbunătățirea performanței funcționarului public. Cum se poate face asta pentru că este evident, ca om care a lucrat și el în Guvern, este o tensiune între factorul politic, cei numiți politic, și cei care asigură aparatul de lucru, din ministere, din agenții. Cum putem îmbunătăți această chestiune? Pe de o parte eliminând tensiunea din această relație, adversitățile, pe de altă parte, crescând calitatea actului administrativ?

I.M.: Am făcut acest exercițiu timp de aproape 3 ani și jumătate ca secretar general al Senatului. Am găsit, într-adevăr, atunci, poate niște tensiuni duse, așa, uneori, ca niște extreme nedorite. Îmi aduc aminte că pe de o parte Senatorii ajunseseră să zică: „Domnule, funcționarii parlamentari să nu mai intre pe aceeași intrare, ușă, să nu mai meargă cu aceleași lifturi ca noi.” Pe de altă parte, funcționarii care au un rol foarte important, spuneau: „Domnule, dacă noi îi lăsăm, nu sunt în stare să facă nimic”. Și atunci, cu mult tact, având o legătură extraordinar de bună cu toate grupurile parlamentare, manifestând o empatie deosebită față de funcționari, conlucrând extraordinar de bine cu organizația de sindicat, eu nu mai știu, cred că mai e și acum, a funcționarilor, care e foarte importantă, am reușit, încet-încet, cel puțin în acea perioadă să armonizăm aceste lucruri, asigurând condiții și pentru funcționari, dar scoțând în evidență și importanța, de fapt, a senatorilor, care au forța să propună, să discute și să adopte legi. Nu e un lucru, dar eu am povestit în viitoarea carte câteva lucruri foarte interesante, și am lăsat o strategie și de îmbunătățire a activității funcționarilor publici, dar și de îmbunătățire a activității Senatului. De ce am făcut acest lucru și de ce am pus aceste documente în carte? Nu am făcut-o polemic, dar am văzut că în ultima vreme,  cât mă mai uit și eu la televizor, așa, în ultima vreme se practică foarte mult lucrul cu consultanții externi. Eu nu vorbesc acum suveranist, populist, aiurea, dar știți foarte bine că în toate timpurile, dacă făceai o propunere în limba română era apreciată, dar dacă stăteai și o scriai într-o limbă străină era senzațional. Și atunci e foarte bine. Eu am apelat uneori la consultanțe, atunci când simți nevoia. De exemplu, când eram secretar de stat și am înființat prima oară la Guvern o direcție care se numea Direcția de Analiză și Sinteză. Nici nu știam ce înseamnă aia politică publică. Atunci a venit un consultant de la Uniunea Europeană, o doamnă care ne-a făcut niște prezentări și atunci am înțeles ce înseamnă politică publică. Ulterior acel compartiment s-a transformat în direcția de Politici Publice. Deci dacă apelezi exclusiv la consultanță străină deprofesionalizezi funcționarii și e totul în lanț.

Concursuri de viziune: ce trebuia să faci în anii 2000 ca să fii ministru în PSD? Ion Moraru: „Aveți două săptămâni să studiați dosarul acesta și să prezentați propria viziune în legătură cu  coordonarea, conducerea posibilă a acestui minister de către dvs. După două săptămâni fiecare venea și prezenta viziunea proprie și puteau să fie aleși sau puteau să nu fie aleși”

I.V.: Ați văzut cum se fac guverne, liste de guverne, înainte de Revoluție, după Revoluție. Ați văzut cum se fac listele în Parlament de-a lungul timpului. Când credeți că e perioada cea mai bună din perspectiva unor criterii de performanță, de competență în alegerea acestor oameni, care a fost momentul fast al României la care ați fost dvs. martor?

I.M.: În 1989 nu știam cum se fac guverne, că eram la UTC dar eram prea mic. Dar după aceea, când eram secretar, în perioada 2000-2004, când eram secretar de stat, am avut o experiență fabuloasă. De fapt, persoanele care m-au determinat să intru în viața publică au fost Octav Cozmâncă și Șerban Mihăilescu, pe care îi cunoșteam dinainte de ’89. Și la un moment dat, m-a chemat Octav Cozmâncă și mi-a spus: „uite, intri și tu în colectiv cu noi, că pregătim cadrele din viitorul posibil guvern, dacă câștigăm alegerile, în 2004”. Ce însemna asta? Pentru fiecare minister, conform structurii concepute de partid, a fi avută după alegeri, ei întocmeau un dosar. În acel dosar se puneau așa: actele normative care reglementează domeniul la care se referă activitatea ministerului, principalele reglementări europene în materie, partea din programul politic al PSD-ului referitor la domeniul respectiv. După ce pregăteam domeniul, conducerea partidului stabilea una sau mai multe persoane care ar putea să candideze la această funcție. Erau chemați, li se dădea acest dosar și li se spunea: aveți două săptămâni să studiați dosarul acesta și să prezentați propria viziune în legătură cu  coordonarea, conducerea posibilă a acestui minister de către dvs. După două săptămâni fiecare venea și prezenta viziunea proprie și puteau să fie aleși sau puteau să nu fie aleși. Mi s-a părut un lucru interesant, mai ales că după ce am lucrat o perioadă cu ei, apoi, o perioadă m-au lăsat chiar singur să pregătesc aceste dosare, sigur, cu alți colaboratori, a fost o experiență extraordinară.

Ion Moraru, verdict despre pregătirea academică a premierilor și miniștrilor României în oglindă cu omologi din alte state: „Stăm mai rău”

I.V.: Faceți și o analiză comparativă asupra pregătirii academice a premierilor noștri, miniștrilor Culturii, Educației, în oglindă cu cea a omologilor din alte țări. Stăm mai bine sau mai rău?

I.M.: Mai rău.

I.V.: Mai rău! Care e lucrul la care ține cel mai mult în viață Ion Moraru?

I.M.: Familia și onestitatea.

Ion Moraru despre podcastul lui Ionuț Vulpescu: „Pentru mine acest podcast este asemănător cu jucăria preferată, așteptată de un copil”

I.V.: Mulțumesc mult pentru onestitatea din această discuție și din cărți. Îi invităm pe oameni să citească. În final aș vrea  să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc acest podcast, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

I.M.: Înainte de a adresa o urare aș vrea să vă spun că pentru mine acest podcast este asemănător cu jucăria preferată, așteptată de un copil. Așteptam, și cred că multă lume aștepta un astfel de demers care este extraordinar, mai ales în condițiile în care, pentru că suntem într-o școală, îndeosebi tinerii au nevoie de modele, au nevoie de a cunoaște valori și au nevoie, în general, de cultură. Deci mulți ani înainte și poate că acest demers de promovare a culturii românești va căpăta și alte forme, nu numai acest podcast.

I.V.: Vă mulțumesc mult pentru colaborarea noastră, pentru sprijinul din perioada noastră comună din guvern și pentru acest dialog!

I.M.: Și eu vă mulțumesc foarte mult!