Nu Ialta 2.0. Mult mai mult decât Ialta. Proiectul global care împarte lumea în trei regiuni de putere
Se repetă foarte des că la Shenzen, e 19 noiembrie, cei trei lideri care contează cu adevărat pe piața globală de putere, vor veni gata să repete scenariul Ialta. Nu poate fi vorba de asta deoarece, din ecuația de acum, lipsește principala variabilă care a dat substanță împărțelii de tarabă de la Ialta, adică lipsește dușmanul învins care urma să capituleze necondiționat, lăsând absolut libere spații uriașe în care învingătorii de atunci se pregăteau, mai mult sau mai puțin formal, să-și clădească viitoarele sfere de influență.

Acum cine ar fi învinsul pe cadavrul căruia se va împărți frățește puterea care să dureze pe o perioadă negociată ca valabilă cel puțin ca ciclul trecut de la finele celui de-al doilea Război Mondial? Greu de spus. Încă. Dar ceea ce este cert că există un mare absent, Europa noastră, scoasă fără ezitare (sau ignorată, ceea ce este chiar și mai grav) din negocierile care au permis reuniunea de la Shenzen, semn că UE nu a reușit să convingă în ce privește credibilitatea sa actor global, rămânând să evolueze doar în perimetrul rezolvării unui conflict local, cel din Ucraina care nici nu figurează pe lista marilor subiecte care vor fi discutate la reuniunea respectivă.
Dar ce avem concret despre această întâlnire?
Cred că există un element esențial, poate chiar fundamental în orice încercare de înțelegere a direcțiilor spre care se va îndrepta mersul viitor al lumii căci, în definitiv, aceasta este miza reuniunii și în funcție de rezolvarea care va începe acolo ni se va așterne și lumea în care vom trăi în viitor.
Din punctul meu de vedere, la Shenzen, fiecare dintre cei trei lideri va veni ca reprezentant și ultim apărător și garant al propriului planiglob, cel în funcție de care s-au clădit, de secole sau milenii, politicile d rezistență ale propriei sale națiuni. Fiecare are o viziune bazată pe acest planiglob care este creat punând țara sa în mijloc și, drept consecință în logica puterii, gândind care sunt modalitățile prin care se pot crea liniile de putere care să consolideze locul proeminent al națiunii centrale în raport cu tot restul, prieteni sau dușmani deopotrivă.
Trump vine cu propria hartă a lumii care ar ca element central SUA și Doctrina Monroe actualizată pentru a răspunde condițiilor specifice ale secolului XXI. Indiferent de schimbări, Doctrina Monroe a depășit demult principiul diplomatic al non-ingerinței mutuale, pentru a deveni un mijloc, poate cel mai important în funcție de preferințele ideologice ale uneia sau alteia dintre Administrațiile de la Washington, a ceea se dorește a fi zona de influență exclusivă a SUA asupra emisferei occidentale.
Venezuela, Groenlanda, Canada, schimbarea numelui Golfului Mexicului în Golful Americii...sunt, foarte posibil, expresii ale dorinței de extensie a zonei de influență directă a puterii americane prin preluarea cel puțin de influență în zone considerate acum de Trump ca revenind firesc în aria de putere americană. Este previzibil ca americanii să-și dorească, așa cum s-a spus în mai multe rânduri, de o hartă care să prezinte hărți concentrice de putere , eventual echilibrând prezența în cele două Oceane și îmărțind restul, acolo unde e nevoie de proiecție d forțe, cu aliați mai vechi sau mai noi, într-o bătălie feroce pentru zonele ignorate până acum, dar dovedite cu resurse de pământuri rare, strict necesare pentru tehnologiile importante în viitor. Cine-i va fi alături pentru ca, posibil, să spargă dominionul ruso-chinez?
Pentru China contemporană, există o așa-numită „hartă verticală concepută de Hao Xiaoguang, proiecție cartografică cilindrică adoptată în 2013 ca hartă a lumii oficială a R.P.Chineze. China și Oceanul Indian ocupă centrul reprezentării în timp ce polul nord și sud sunt aliniate pe axul vertical central. Arctica și Antarctica apar în proporțiile lor reale și continuitate directă cu Eurasia. Pentru menținerea axului central, continentul american este scindat în două și împins către marginile hărții, exact cum și Europa este reprezentată descentrată.
Dar pentru China această hartă se suprapune peste cea care prezintă fabuloasa dezvoltare, continuă chiar și în acest moment, a „noilor drumuri ale mătăsii”, cl prezentate pe harta de mai jos dar cărora, mai d curând, s-a adăugat și drumul din nord, la nord de Rusia, prin Oceanul Înghețat, aprovizionând deocamdată porturi la Marea Nordului, dar cu potențialul de a continua prin Atlantic...
Dar interesele rusești până unde ar putea merge, căci harta lor s-ar putea combina cu cea chineză în cadrul parteneriatul promis ca fiind „fără limite”. Orice hartă ar limite, așa că interesul se deplasează pe ceea ce îi va da forță, în acest caz partea cea mai portantă fiind funcționarea mutual productivă a Drumurilor Mătăsii, Europa fiind relevantă prin deschiderea pe care o asigură pentru porturile la Marea Nordului, Atlantic și Mediterană, așa că s-ar putea să existe un interes masiv comun de securizare a liniilor de transport, în cazul nostru fiind relevantă situația din Marea Neagră care s-ar putea alătura ca importanță Turciei ca punct de transfer spre Europa a liniilor continentale ce vin Asia.
Dar, dincolo de toate, ca bază a tuturor negocierilor purtate până acum, sta dorința comună de a scădea nivelul tensiunilor existente și de garantare, poate în comun, printr-un mecanism tripartit care să stea la baza unei noi structuri globale de securitate, modul în care se vor reglementa conflictele, reducând sau, la modul ideal, chiar eliminând prin tratate câteva dintre motivele majore de conflict, cele legate de accesarea zonelor bogate în resurse.
Ca la Ialta? Nu, cu mult mai mult decât raționamentul de atunci ale cărui limite au fost constatate în discuțiile de la Summit-ul din Malta și s-au dovedit insuficiente tocmai fiindcă nu avea în vedere stabilirea unei reglementări globale. Nu știu dacă se poate face asta acum, dar mi se pare limpede că procesul ireversibil în acest sens deja a început și se va finaliza prin cercuri concentrice de putere cu garanții de forță, de securitate extinsă (economică și militară) și de o repoziționare a forței națiunilor în procesul decizional din instituțiile internaționale a căror reformă este și ea inevitabilă.





















































