„Mitul peşterii“ – Adevăr şi cunoaştere în educaţie

Deşi vedem adevărul, nu îl acceptăm, pentru că este unul dureros, care presupune să fim de acord cu ideea că, de ani buni, preferăm umbrele trecutului, în locul provocărilor prezentului.

Zilele trecute încercam să-i explic, fără prea mare succes, unui prieten, nevoia de schimbare a paradigmelor pe care le aplicăm în educaţia copiilor, convinsă fiind că suntem într-un cerc vicios, în care responsabilitatea, profesionalismul, datoria şi vina sunt aruncate la întâmplare, ca nişte mingi de foc, pe care nimeni nu este dispus să le prindă, de teamă să nu se ardă... La un moment dat, în dialogul nostru, prietenul meu a făcut o scurtă referire la „mitul peşterii”, luând celebra alegorie a lui Platon, ca argument, în sprijinul a ceea ce susţinea – imposibilitatea şi inutilitatea schimbărilor (mai bine zis, a binelui) în contextul actual, care, în opinia lui, este dominat de rău. Aceasta este însă o poziţie pe care refuz să o accept! De altfel, noi doi eram întocmai celor din peşteră, fiecare văzând realitatea prin lentilele experienţelor şi a trăirilor personale sau ale celor apropiaţi, fiecare încercând să-l convingă pe celălalt că umbrele lui sunt mai frumoase, că sunt autentice şi vrednice de a fi contemplate...în peşteră!

Discuţia, şi, mai ales „mitul peşterii”, mi-au rămas în minte şi, cel puţin dintr-un punct de vedere, înclin să-i dau dreptate partenerului meu de discuţie − atunci când vorbim despre educaţie, şi, mai ales, când abordăm problemele cu care se confruntă elevii şi profesorii, suntem asemenea oamenilor din peştera celebrului filosof.

Deşi vedem adevărul, nu îl acceptăm, pentru că este unul dureros, care presupune să fim de acord cu ideea că, de ani buni, preferăm umbrele trecutului, în locul provocărilor prezentului. Privim cu mândrie şi încrâncenare, deopotrivă, peretele pe care sunt proiectate experienţele noastre, frustrările şi nemulţumirile provocate de un sistem care nu îi preţuieşte pe profesori sau... îi preţuieşte cu 1000 lei pe lună drept salariu, de un sistem căruia nu-i pasă de copii sau... îi pasă de ei, în valoare de 42 lei pe lună. Avem fiecare adevărul nostru, unul frustrant şi care, din nefericire, nu ne face liberi, ci ne leagă de scaunele rutinei, ale indiferenţei şi ale lipsei de motivaţie. Acest adevăr, se pare, e tot ce a rămas multora dintre profesorii noştri. Şi, cu toate că îmi este foarte greu să accept acest lucru, uneori, după sesiuni de formare şi după discuţii cu profesorii, despre problemele lor sau ale elevilor, despre ce ar trebui să facem pentru a ieşi din peşteră, îmi pun întrebarea dacă noi chiar dorim cu adevărat să cunoaştem lumina... Suntem captivi propriilor convingeri, suntem prizonierii rutinei şi ne e teamă de lumină, pentru că ea, lumina, va scoate la iveală ceea ce nu vrem să vedem şi să auzim...şi anume, lucrurile pe care şi le doresc şi de care au nevoie, cu adevărat, copiii, astăzi, în clasele noastre, la orele noastre de limba română, matematică, fizică, chimie, muzică, sport etc.

Şi totuşi, unii au curajul să înceapă a privi către lumină − e adevărat, cu teamă şi neîncredere, dar cu speranţa că, „în peşteră”, nu mai este loc pentru ei. Au simţit nevoia de a descifra ce anume îşi doresc copiii în prezent şi au dovedit curiozitate, explorând ce se întâmplă în alte sisteme educaţionale. Unii sunt gata chiar să se întoarcă „în peşteră” pentru a împărtăşi din ceea ce au descoperit şi celorlalţi, gândind că-i vor lua cu ei în acest drum al (re)cunoaşterii educaţiei şi al şcolii.

Deşi pare imposibil, există speranţă şi există soluţii. Personal, cred că soluţia este în clasă, indiferent de ce face sau nu face sistemul. Nu vreau să absolv decidenţii şi autorităţile de asumarea responsabilităţii şi a consecinţelor legate de ce se întâmplă în educaţie. Vreau doar să subliniez, cu fermă convingere, că, gândind în aceeaşi paradigmă „a peşterii”, vom rămâne încă 25 de ani în aceeaşi stare de confuzie, nemulţumire şi frustrare. „Peştera” trebuie părăsită, prin recunoaşterea adevărului şi prin curajul de a privi cât mai mulţi dintre noi la lumină. Iar pentru a face acest lucru nu trebuie decât să-i privim pe copii, să le cunoaştem cu adevărat nevoile şi, de la nivelul de unde sunt, să-i ducem o treaptă mai sus. Cu riscul de a fi înţeleasă greşit, eu cred că profesorul cu vocaţie poate face acest lucru, pentru că el a a înţeles că, „rămânând în peşteră”, nu va face altceva decât să-şi lege copiii de aceleaşi scaune care l-au ţinut captiv pe el însuşi.

Cred că avem nevoie de schimbarea curriculumului, a manualelor, a modului în care se face formarea şi salarizarea profesorilor, dar, cel mai mult, cred în schimbarea de la clasă, în schimbarea modului în care profesorul predă şi relaţionează cu elevii. Acolo este „peştera” construcţiilor mentale care ne ghidează felul în care gândim şi acţionăm ca profesori, folosind hărţi de mult ieşite din uz, după cum folosim în predare şi multe manuale învechite. Iar în această peşteră suntem noi, nu sistemul!

Cred în abordarea colaborativă a procesului de predare şi de învăţare, care presupune muncă în echipă la nivelul şcolii şi relaţii apropiate cu părinţii. Şi, da, ştiu, mulţi părinţi nu vin la şcoală...dar acesta nu este cazul tuturor. Sunt câţiva pe care i-am putea folosi ca un exemplu pozitiv şi, apoi, am putea spera că exemplul lor i-ar putea molipsi pe ceilalţi.

Cred în educaţia holistică, pentru că ea acordă atenţie atât matematicii şi limbii române, cât şi capacităţii elevilor de a lectura şi de a înţelege un text, ca să nu mai vorbim de valorificarea abilităţilor elevilor de a se apropia de muzică, de arte şi de sport. Copilul nu reprezintă numai un cap, el are şi picioare şi mâini şi voce, iar teoria inteligenţelor multiple este una validată în multe contexte educaţionale. De ce nu ar fi acceptată şi în şcoală?

Cred în învăţarea care se vede („visible learning”, spune John Hatie), care permite elevului să folosească informaţiile în situaţii de viaţă reală, care dă sens venitului la şcoală, mai mult decât expresiei „a avea de unde te întoarce...”

Şi da, cred că factorul principal, determinant în învăţare, este profesorul. El este cel care poate deschide sau închide peştera cunoaşterii pentru elevii săi, nu doar prin ceea ce spune, ci, mai ales, prin atitudinea pe care o are intrând la clasă, prin calitatea relaţiilor cu elevii, prin ceea ce nu spune, dar dovedeşte că este, adică prin exemplul personal.

Cu respect pentru toţi profesorii noştri şi cu înţelegere, cred că trebuie să părăsim privitul umbrelor realităţilor noastre (pe care oricum nu le vom schimba doar privindu-le...), să ne ridicăm de pe scaunul frustrărilor şi a nemulţumirilor personale şi să ne asumăm adevărul şi cunoaşterea care pot şi trebuie să-i schimbe pe copiii noştri, în fiinţe mai bune şi mai frumoase decât suntem noi!