Evergrande: cutremur financiar în China, care anunţă noua criză economică globală

Sediul Evergrande din Hong Kong FOTO EPE-EFE

Compania Evergrande, cel mai mare dezvoltator imobiliar al Chinei, se află în faţa colapsului. Numai preluarea sa de către statul chinez poate salva implozia întregului sistem al dezvoltatorilor imobiliari, care produce între 25% şi 30% din PIB-ul chinez.

Incapacitatea vizibilă de plată, manifestată săptămâna trecută prin amânarea la plată a dobânzilor unor împrumuturi şi acumularea facturilor arată perspectiva prăbuşirii gigantului cu datorii directe de 300 miliarde de dolari – 2% din PIB-ul Chinei – şi alte 1% în datorii indirecte. Un Lehman Brothers de 7,5-10 ori mai mare în materie de datorii, dar cu capacitatea de a antrena un sfert din economie în domeniu şi cam întreaga lume bancară chineză, a fondurilor de asigurări şi investiţii. Un crah financiar enorm, capabil să declanşeze o nouă criză economică globală. Mai grav, totul pare a fi fost declanşat chiar de reglementatorii chinezi şi de politica lui Xi Jinping de asanare a împrumuturilor neproductive, acţiuni care au dezvăluit direct bulele imobiliare enorme şi datoriile care tarează întreaga economie chineză.

Bătălia cu marile averi şi crahul de la Evergrande

Economia chineză a fost întotdeauna legată de stat şi de Partidul Comunist. Mişcarea Chinei comuniste către modelul un stat - două regimuri a generat prosperitate pentru un număr mare de chinezi şi a creat miliardari autentici, în schimb a enervat la maximum statul comunist care s-a trezit că este constrâns, condiţionat spre deschidere şi acordarea de drepturi de către propriile elite financiare. Pentru că, dacă a pornit de la înglobarea Hong Kong-ului(şi Macao), sistemul s-a extins în China însăşi şi a dat naştere unor societăţi private extrem de bogate şi unor oameni foarte potenţi. De aici porneşte prăbuşirea determinată a conglomeratului China Evergrande Group, cel mai mare dezvoltator imobiliar, cu peste 1300 de proiecte în 280 de oraşe şi peste 1,6 milioane de apartamente proprietate în diferite stadii de realizare şi vânzare. Da, şi cu 300 miliarde dolari datorii.

Incertitudinea şi prăbuşirea probabilă – înceată, mai degrabă decât una tectonică şi bruscă, întâmplată imediat – a fost determinată politic, ca parte a deciziilor Preşedintelui Xi Jinping de a ataca industriile şi afacerile private care produseseră oameni extrem de bogaţi. Abordarea ideologică şi politică riscă, însă, să ducă nu numai la prăbuşirea Chinei, ci chiar la declanşarea unei crize economice şi financiare globale, odată ce statul chinez deja se codeşte dacă să intervină imediat sau să aştepte probele directe ale falimentului Evergrande şi a întregii industrii de dezvoltatori cu ea. Deja statul chinez a achiziţionat, cu profit major, alte 6 companii imobiliare cu probleme financiare majore, gigantul fiind cea de a şaptea, dar în cu totul alte condiţii şi cu efecte de o magnitudine incontestabil mai importantă.

Campania politică a lui Xi Jinping, pe baze maoiste, a vizat “proprietatea comună” şi inegalităţile profunde din China la nivelul veniturilor, investitorii şi întreprinzătorii chinezi fiind cei vizaţi să redistribuie averea către populaţie. Este, însă, pentru prima oară când vizează o companie de această dimensiune şi din sectorul proprietăţilor şi dezvoltatorilor, fapt care are impact, prin efectul de domino, asupra întregii economii a Chinei şi care nu poate fi oprit prin simpla naţionalizare a companiei – oricât de costisitoare ar fi şi o asemenea procedură, angajând credibilitatea deplină a statului chinez. Pentru că, de această dată, este vorba de revelarea clară a perspectivei unei crize sistemice prin suprainvestiţiile în proprietate – China este singurul stat cu o asemenea pondere în PIB a acestor companii, care operează doar pe datorii – directe şi indirecte – şi care sunt legate direct de sistemul financiar-bancar şi de investiţii pe bursă.

Dorinţa de a controla cele mai importante şi de succes companii din sectorul privat – cu riscul prăbuşirii acţiunilor şi creării problemelor la nivelul creditorilor – a început din dorinţa lui Xi Jinping de a exercita şi mai mult control asupra economiei, dincolo de cea de stat, planificată şi centralizată. Schimbările tectonice au început cu gigantul Ant Group şi listarea iniţială de 34 miliarde de dolari anulată în noiembrie, anul trecut, un atac direct asupra companiei mama Alibaba Group Holding şi multimiliardarului chinez Jack Ma, sancţionat şi cu amenzi enorme pentru practici anti-competitive, pe lângă pierderea de încredere şi de valoare a acţiunilor sale.

Şi alte companii din domeniul tehnologiei, social media şi de pe piaţa de capital constrânse să doneze miliarde de dolari la progamele sociale ale Guvernului, acestea pierzând peste un miliard din capitalizare anul trecut, pe pieţele din China, Hong Kong şi Statele Unite. Ali Baba a pierdut 34% din valoarea acţiunilor anul trecut, gigantul de comerţ virtual şi social media Trancent Holdings a dispărut din lista primelor 10 companii ca şi capitalizare a lumii, iar bursele chineze au fost cele mai slabe ca performanţă anul trecut. Pe Wall Street, evoluţiile politicilor de la Beijing şi confruntările economice sino-americane au determinat o delistare masivă a companiilor şi o scădere cu 50% a valorii acţiunilor faţă de luna februarie anul acesta din cauza controalelor excesive ale reglementatorilor chinezi asupra companiilor listate peste hotare şi a legii americane din 2020 care presupune ca toate companiile listate să poate fi transparente şi să poată fi controlate de către autorităţile de reglementare americane, în caz contrar urmând să fie delistate până în 2024. O adevărată furtună perfectă pentru o nouă criză economică globală!

Când politicul şi ideologia comunistă îşi bagă nasul în piaţa de capital

Dependenţa marilor companii private chineze de economia de stat şi de politicile Partidului Comunist este binecunoscută. La fel ca şi obişnuinţa forţării creşterii economice artificiale a Chinei, cu rate de peste 6% din PIB – necesare susţinerii statului şi a regimului – prin oraşele fantomă şi construcţii megalomanice, fără valoare economică, dar care dau de lucru la nenumărate companii pe orizontală şi susţin mitul creşterii economice chinezeşti. Tot o chinezărie ca şi produsele de slabă calitate, manufacturate de muncitori chinezi prost plătiţi şi exploataţi la maximum, fără cunoştinţe şi cu un nivel rudimentar de înţelegere al propriilor drepturi, argument fundamental bancabil şi transformat în acţiuni capitalizabile pe piaţa globală.

Totuşi economia reală a Chinei a dat semne de probleme majore de mai multă vreme, iar efectele intervenţiei artificiale pe piaţă a reglementatorilor chinezi, la cererea Partidului şi a şefului statului, nu au făcut decât să introducă un element suplimentar de stres şi să accelereze prăbuşirea bulelor speculative. Încetinirea din Covid 19 este una reală, chiar dacă nu se vede în rapoartele oficiale. Creşterea este încetinită, iar piaţa a atins cea mai joasă cotă a creşterii vânzărilor cu amănuntul din ultimul an, în timp ce producţia industrială a decelerat puternic din cauza scăderii cererii la export. Şi vânzările de case au scăzut cu 20 % ca valoare în luna august, în timp ce preţurile au stagnat.

Impunerea politicilor doctrinare în cea de a doua economie a lumii vine şi cu recrearea verticalei puterii în variantă chineză şi cu campaniile politice care au înlocuit comportamentul economic raţional. De aici la o eroare de calcul sau absenţa estimării consecinţelor nu a fost decât un pas. Chiar dacă originea problemei este una reală şi corectă, cruciada împotriva datoriei excesive, ea vine dintr-un ordin politic iar rezolvarea a fost accelerată şi dură, fără estimarea impactului. Pe piaţa proprietăţilor imobiliare şi a dezvoltatorilor, China a introdus anul trecut trei linii roşii pentru a controla datoria: controlul raportului datorie-valoarea activelor, a raportului dintre datorie şi aportul financiar al proprietarilor la capital şi raportul între datoria pe termen scurt şi rata dobânzii.

Iar acţiunile legale au început să coste masiv: dezvoltatorii îndatoraţi puternic au fost obligaţi să nu mai aibă voie să împrumute, au fost forţaţi să-şi plătească accelerat sau neplanificat din datorii sau chiar să lichideze proprietăţi la preţuri necompetitive, cu toţii find forţaţi să-şi încetinească activităţile. Din toate acestea s-au acumulat deja pierderi importante, iar la un gigant ca Evergrande, efectele au fost şi mai puternice, şi mai vizibile, dar mai ales catastrofale ca efecte. Cum datoria oficială a Chinei a atins 45% din PIB-ul său, e de înţeles preocupările pentru un stat cu economie centralizată de stat, care are datoriile reale majore ascunse în administraţii locale şi regionale, companii de stat şi companii private.

Preşedintele Chinei, Xi Jinping, a publicat un editorial în publicaţia Partidului Comunist Chinez, Qiushi, acuzând creşterea fictivă a economiei pe care a contrapus-o creşterii autentice, naturale. O altă formă de luptă cu speculatorii privaţi care se îmbogăţesc pe seama poporului sărac care-i susţine, în variantă maoistă de secol 21. A fost de ajuns editorialul programatic pentru ca autorităţile de reglementare să se repeadă asupra finanţărilor proiectelor de investiţii neproductive. Iar acţiunea a zguduit şi împins spre faliment nu numai piaţa imobiliară, ci şi pe toţi cei implicaţi afectând bănci, firme de investiţii, firme de asigurări dar şi pe investitorii privaţi chinezi.

Operaţiunile Evergrande: dependenţa de datorii, finanţări şi garanţiile subînţelese ale statului chinez

Aşa ajungem şi la tipul de afacere generat de către companiile imobiliare şi dezvoltatori, cu precădere de Evergrande. Totul se bazează pe dependenţa de datorii, care se fac în multiple forme, directe şi indirecte, totul capitalizându-se în profituri şi beneficii majore: împrumuturi de la bănci şi de pe pieţele de capital sunt uzuale, dar în cazul Evergrande(şi a altor companii chineze) se adaugă vânzarea anticipată către viitorii proprietari ai apartamentelor, cu luni sau ani înainte de construire şi finalizare, cu primirea preţului întreg sau a unor sume-depozite substanţiale. În schimb contractorii şi furnizorii sunt plătiţi cu hârtii de valoare şi nu cu bani, în timp ce datoriile se vând pe piaţa secundară sub forma unor “produse de management al bunăstării”, cu pretenţia de a fi garantate de statul chinez şi extrem de profitabile, fiind vânzări către oameni cu bani.

Rezultatul este o spirală a creşterii enorme a preţurilor imobiliarelor şi o bulă similară la nivelul datoriilor. Mai adăugăm şi faptul că între o cincime şi un sfert din apartamentele şi birourile construite sunt goale şi nerentabile, fiind situate în oraşe mici şi imposibil de vândut la preţurile existente. De aici celebrele oraşe fantomă din China. În schimb, atât administraţiile publice locale cât şi băncile, şi mai ales statul chinez sunt prezumate, din cauza uşurinţei de obţinere a fondurilor de către Evergrande, ca fiind garantori ai unui eventual colaps pentru că trebuie să protejeze cumpărătorii, muncitorii din construcţii, finanţatorii mici şi fondurile sociale şi de asigurări care investesc în acţiunile megacompaniei. Bazându-se şi pe nevoia politică a creşterii de 6% care presupune reglarea dintr-o piaţă imobiliară a dezvoltatorilor în creştere, compania a construit un model de afacere fără moarte şi cu profituri de vis.

Acţiunea autorităţilor de reglementare a ridicat riscul şi hazardul de pe piaţa chineză la o dimensiune care ameninţă întreaga finanţare globală, dar mai mult, care limitează astăzi capacitatea de intervenţie. Acţiunea a ruinat piaţa de credite, a creat stres şi disperare financiară pe scară largă în China şi a blocat capacitatea de rostogolire a enormei datorii de 300 miliarde de dolari, afectând direct PIB-ul şi stabilitatea Chinei, prin contagiunea la nivelul întregii pieţe imobiliare şi financiare. Iar intervenţia mai tardivă ar putea să însemne criza economică globală, nemaifiind posibilă stoparea alunecării Chinei spre dezastru.

Pentru Evergrande, potenţialul colaps a început prin două plăţi ale serviciului datoriei ratate, după ce de două săptămâni anunţa că are “dificultăţi fără precedent” şi a angajat un contract de restructurare cu o firmă specializată. Joi, 23 septembrie, trebuia să plătească 83,5 milioane de dolari despre care a spus că a ajuns la un acord cu debitorul, amânând factura, cel mai probabil, cu 30 de zile. Dar această săptămână vine la rând cu o altă factură de 47,5 milioane de dolari, iar facturile se acumulează şi se amplifică în perioada următoare ca dimensiune, fapt ce anunţă un colaps şi faliment lent şi în timp, mai degrabă decât unul zgomotos şi imediat. Dar chiar această situaţie antrenează costuri şi mai mari în economie şi pieţele adiacente. Deja agenţia de rating Fitch a scăzut perspectivele de creştere economică ale Chinei având drept motiv principal “scăderea sectorului proprietăţilor imobiliare”, estimat ca valoare de Goldman Sachs în 2019 la 52.000 miliarde de dolari.

Cumpărătorii aşteaptă astăzi 1,6 milioane de apartamente de la Evergrande, iar la 70-80% dintre angajaţi li s-a cerut să împrumute bani cu titlu personal companiei pentru a avea un loc de muncă şi a-şi păstra bonusurile şi anul acesta, cu titlu de împrumut pe termen scurt. Protestele angajaţilor şi ale cumpărătorilor de case s-au manifestat la cartierul general al firmei din oraşul Senzhen. Iar campania oficialităţilor l-a vizat cu precădere pe preşedintele Evergrande, Xu Jiayin. Valoarea acţiunilor Evergrande au scăzut vineri cu 12%, ajungând la o scădere totală de 80% anul acesta. Iar soluţia azi la îndemână este naţionalizarea rapidă, pentru a proteja mii de oameni care au cumpărat apartamente neterminate, muncitorii din construcţii, micii investitori măcar, lăsând de o parte marile companii de investiţii sau fonduri sociale. Dar naţionalizarea s-ar putea să nu mai fie suficientă azi. Prea puţin, prea târziu, pentru a stopa ruperea bulelor speculative şi prăbuşirea prin implozie, cu zgomot, a întregii pieţe imobiliare, care antrenează firesc piaţa financiară şi lansează Marea Criză Globală. Statul comunist chinez e la mutare acum.