E o măsură în toate

0
0

Evenimentele petrecute în piaţa monetară interbancară, în octombrie 2008, sunt dezgropate după cinci ani de la desfăşurarea lor de către câţiva dintre actorii ce s-au aflat atunci în scenă, având roluri de primă mână, şi cărora li se pare că ar fi contabilizat un deficit de… aplauze.

Aveau cu toţii poziţii-cheie în bănci româneşti, acele bănci în legătură cu care piaţa şi publicul păstrează convingerea că au participat la atacul speculativ asupra leului. Mai mult chiar, istoria acelor evenimente, ce a fost scrisă la zi, în momentele agitate din octombrie 2008, prin comentariile unor bancheri, analişti, jurnalişti, ce pot fi accesate şi acum în spaţiul electronic ori pot fi găsite în arhivele ziarelor, posturilor de radio şi de televiziune, a eternizat şi verdictul: atac speculativ eşuat.

De aici şi profunda nemulţumire. Decât să fie atac eşuat, mai bine să nu fie… niciun fel de atac. Aşadar, câţiva dintre actorii de atunci – unii deţinând şi acum, în bănci, poziţii-cheie, alţii schimbându-şi ocupaţiile –  încearcă să rescrie istoria. Chiar s-o scrie, de la capăt. Imaginându-şi că istoria este selectivă şi că, din ce a fost, fie ar alege numai anumite adevăruri, cele convenabile unor grupuri, fie inventează. Domniile-lor chiar vorbesc despre o „farsă mediatică”, fără să-şi probeze însă afirmaţiile. Mai bine spus, acuzaţiile. Pentru că asta fac: acuză şi tot acuză. Uitând sau ignorând faptul că în societate, spre deosebire de natură, fenomenele noi nu le înlocuiesc pe cele vechi; dimpotrivă, cele noi se nasc şi se dezvoltă prin asimilarea celor vechi. Între ele existând o relaţie logică de unitate şi continuitate: logica istoriei. Cum să ştergi tot ce a fost scris atunci şi să spui, după cinci ani, că „atunci a fost o farsă mediatică, adevărul îl scriem noi, acum?”… După care reguli? După care logică?

Şi iată ce spun acum: „N-a fost atac speculativ! Consiliul Concurenţei a cercetat şi n-a găsit nimic incriminator!”… Dar Consiliul Concurenţei a căutat cu totul altceva: o eventuală înţelegere între actori, în spatele scenei; în culise. Ca să manipuleze dobânzile. În astfel de situaţii, când într-o intervenţie publică sunt folosite cuvinte ori expresii ce pot stârni nedumeriri ori controverse, atât situaţia, cât şi afirmaţia merită o analiză complexă: literară, logică şi istorică. Lămuritoare, desigur. Fiindcă atât guvernatorul BNR cât şi experţii Băncii Naţionale s-au referit la atac asupra leului (fapt ce nu-i de competenţa Consiliului Concurenţei) iar Consiliul Concurenţei… nu spune că ar fi descoperit un atac concertat. Analiza literară, dacă n-ar fi fost ignorată, ar fi făcut lumină. Fiindcă litera textului e cât se poate de clară. Analiza logică i-ar fi dus în şi mai mare măsură în direcţia corectă. Iar analiza istorică ar fi lămurit definitiv lucrurile. Dacă ar fi examinat cu atenţie expunerile guvernatorului BNR, ar fi văzut că a repetat mereu şi mereu ideea atacului asupra leului, ferindu-se până şi de cuvântul speculativ. Deşi speculaţia nu-i interzisă în nicio lege. Dar a vrut să evite o eventuală confuzie.

Personal, cred că a fost vorba de un fenomen de „simpatie”. În economie se vorbeşte despre „simpatia preţurilor”: preţurile care o iau razna devin brusc simpatice şi sunt urmate de multe alte preţuri. La fel s-a întâmplat şi cu dobânzile interbancare în octombrie 2008. Iar Ucenicul Vrăjitor, după ce a intrat în joc – pentru că a intrat! – n-a mai putut fi oprit. Timp de mai multe zile, dobânzile mari manifestându-se ca o forţă oarbă.

Noii istorici vin acum şi susţin că Banca Naţională a intrat în piaţă şi le-a luat leii. Cum putea s-o facă? A folosit forţa ori autoritatea? Nu! Le-a vândut valută! Dar orice vânzător, în piaţă, are nevoie de o contrapartidă. Un cumpărător. Dacă BNR a vândut valută, înseamnă că băncile au cumpărat. Fiindcă aveau nevoie de valută pentru tranzacţiile angajate. Aşa că au cedat lei pentru valută, iar acum vin şi spun că BNR le-a luat lichiditatea – în lei. Mai mult chiar, spun că în acest fel BNR ar fi blocat creditarea, fapt care ar fi atras criza în România.

Este normal ca Banca Naţională, autoritate publică, să fie judecată public. Cu o condiţie: ca în faţa acestei Înalte Curţi, care este opinia publică, să aibă parte de o judecată dreaptă. Opinia publică având şi îndatorirea de a gândi judecăţi de valoare care să-şi fi căpătat substanţa din dezbateri ample şi din bună credinţă. Din acest motiv am şi subliniat, în comentariul de joia trecută, că excesul de apeluri la formule încifrate îngustează participarea la dezbatere. Fiindcă temele economice, inclusiv cele macroeconomice, nu mai sunt cuprinse astăzi doar în sfera de preocupări a specialiştilor cu atribuţii stricte în domenii cum sunt preţurile, ratele de schimb, dobânzile, contul de capital, contul curent, fiscalitatea, veniturile. Ele devin tot mai mult teme de larg interes popular, coboară din universităţi în pieţe, în stradă şi, desigur, tot ce interesează publicul trebuie să-i intereseze şi pe specialişti.

Şi mai e un aspect. Cardinal. În România, până în 2008 inclusiv, atât majoritatea companiilor din economia reală, cât şi băncile au înţeles într-o prea mică măsură faptul că piaţa nu este doar un spaţiu de comerţ. Ci un spaţiu cultural. O agora. Şi că, în esenţa ei, cultura de piaţă aduce în prim-plan concurenţa ca principal motor în stare să pună economia în mişcare. Cum însă, în economia noastră, acest motor a fost pus numai parţial în funcţiune, societatea românească a consumat mai mult decât a produs, de aici rezultând grave deficite. Ele s-au reflectat în buget, în pierderile companiilor cu capital de stat, multe greu de cuantificat, în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi. În plus, a fost mai greu înţeles faptul că şi pieţele pot să greşească, împingând lucrurile către un exces de consum. Şi chiar au greşit. Actuala criză globală ne-a şi arătat în ce condiţii: când ajung să domine ignorarea legităţilor economice, nesăbuinţa şi excentricismul.

Atenţie, însă! Istoria ce se încearcă acum să fie rescrisă, noua istorie a evenimentelor din octombrie 2008, nu e tocmai nouă. Sunt reluate, masiv, pasaje dintr-o dispută cu Banca Naţională – a aceloraşi actori, ce aveau un vârf de atac – din februarie 2008. Când evenimentele abia se încingeau. Iar reproşurile sunau cam aşa: „se ideologizează turbulenţele de pe pieţele internaţionale şi BNR tot vorbeşte despre speculaţii pe leu şi despre străini”. Deşi BNR nici nu ideologizase turbulenţele şi nici măcar n-a avut vreo tentativă de acest fel. Iar despre „speculaţii pe leu” n-a vorbit niciodată cu referire la „străini”. Şi nimeni de la Banca Naţională n-a încriminat speculaţiile. Dimpotrivă, îi era (şi îi este) recunoscut speculaţiei rolul de proteină, care contribuie la fortificarea pieţei – inclusiv a pieţei monetare şi a pieţei valutare – alungând alungă somnul mărfurilor, banilor şi al titlurilor de valoare. Şi mai departe: „Cei de la BNR cred că dealerii, mână în mână cu analiştii, au pus gând rău României. Este greşit, înseamnă că nu înţeleg regulile pieţei. Funcţiile sunt complet separate iar ideea cu manipularea pieţei trebuie pur şi simplu exclusă”. Era o simplă închipuire; şi anume, că BNR vedea conspiraţii îndreptate împotriva României şi asta numai şi numai pentru că… nu ar înţelege regulile pieţei.

De la ce plecase „cearta”? De la un adevăr – acela că tabloul lunii ianuarie 2008 arăta că au fost multe zile în care tranzacţiile bănci-bănci au dominat piaţa. Cu alte cuvinte, băncile au operat pur şi simplu pentru a câştiga din…speculaţii. Sigur, ele numesc astfel de operaţiuni arbitraj. Speculaţie savantă. Nu-i niciun păcat. Şi, repet, nu e încălcată nicio lege. Dar oare nu tocmai criticii BNR ideologizau şi atunci realitatea, prefăcându-se că speculaţia ar fi un animal care… nu există?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite