Crizele culturii sau România Aproximativă

Sunt câteva lucruri care fac ca o națiune să fie mare. Istoria ei, care ține nu doar de un destin, ci și de o înțelepciune practică a evoluției unei societăți. Limba ei, care face ca viața noastră laolaltă să aibă nuanțe și subtilități, care trădează sensibilitatea unor mentalități și ale unor forme de a fi în lume. Nu în ultimul rând, cultura ei, cea care are puterea să transforme o țară modestă geografic într-una uriașă ca actor istoric sau dimpotrivă, să facă dintr-o țară robustă o națiune modestă și ignorantă. Fiecare dintre ele are puterea de a construi granițele unei societăți și în egală măsură fiecare dintre ele poate genera o criză ireversibilă.

În ultimii ani – paradoxal, anii libertății ei – România a avut dificultăți în a se defini prin fiecare dintre acestea. Istoria ei a rămas sub semnul prefixelor incomode: o țară răsăriteană postcomunistă, cu o democrație postdecembristă care încă trebuie consolidată, cu aspirații postmoderne ascuțite, dar cu eforturi inconstante în direcția lor. România lui post a fost și este a reformelor fără continuitate, repetate, a unor forme fără fond. Limba ei e tot mai chinuită pe rețelele de socializare, în media și în limbajul natural dintre oameni: ne comportăm ca și când am fi consumatorii plictisiți ai unor jargonuri locale, nu nativii asumați ai unei limbi care are sensibilitățile ei și care ne așază într-o descendență europeană onorabilă. E și ciudat cât de mult vrem să fim europeni fără să fim latini. Am șters latina din curriculum ca și când putem să ne uităm propriile rădăcini, ca mai apoi să ne întrebăm ce ni se întâmplă de nu ne fixăm într-o construcție, într-un proiect de țară, într-o identitate? Poate că nu ne-am dat seama, dar excelăm în forme tolerate și acceptate ale cuvintelor din masa noastră lexicală mai mult decât oricare alt popor european. Faptul că transformăm derapaje în norme, că normalizăm înstrăinarea de limba cultă, de vorbirea corectă, e un indicator de alienare socială: să fie România o societate în care, atunci când lucrurile greșite se propagă viral, ele devin tolerate, acceptate și apoi normalizate? Singura care ne poate dumiri în acest sens e cultura. De departe, un domeniu care nu s-a simțit deloc bine în ultimii ani. În  ultimii 30 de ani, atunci când limba a devenit prea săracă sau prea vulnerabilă pentru a mai fi auzită, revoltele și rezistențele prin cultură au luat locul dialogului. De la „cultura este muncă” – iată, denunțăm până și evidențele – la „cultura este în COMAsare”, artiștii au oferit formulele unor imperative existențiale pentru singurul lucru care ne câștigă un viitor. Cultura însăși. Sunt două aspecte pe care cultura le educă la nivelul unei națiuni: un model de libertate și un model inteligent de revoltă. Libertatea nu înseamnă anarhie: fac ce vreau, oricând, oricum. Ci fac oricât din ce doresc fără a leza respectul față de celălalt. Niciodată libertatea nu a fost și nu trebuie să fie capriciu plătit de celălalt. Pe de altă parte, revolta nu înseamnă doar proteste și prilej pentru reziliență: înseamnă egală cunoaștere a drepturilor și responsabilităților, ba mai mult, vorba lui Camus, o prețuire valorică a vigorii de a spune „nu”, așteptând, de la un punct încolo, urmări ale acestei împotriviri. Puse laolaltă, libertatea și revolta inteligentă germinează culturi solide. Să ne amintim că România a dat una dintre cele mai ingenioase avangarde moderne: Dada, această dublă afirmare a unui spirit ludic, românesc; e adevărat, o dublă afirmație care înseamnă o negație, în care România pare să se fi așezat confortabil. O Românie care pare că nu mai vrea cultură. Ceea ce nu înțelege însă e că prin aceasta a devenit o Românie care nu mai vrea libertate. Pentru că nu există libertate care să nu fie câștigată în și prin cultură.

Aici, în România avangardei de acum 100 de ani, nu se mai întâmplă nimic. Ne-am pierdut Euphoria Dada, după cum suna titlul unui tablou al lui Marcel Iancu. Vedem asta din statisticile ultimului barometru de consum cultural: la momentul anchetei sociologice, în ultimele 12 luni, 41% dintre români nu au vizitat un sit sau monument istoric, 70% nu au vizitat un muzeu, 83% nu au împrumutat cărți sau nu au mers la o bibliotecă. La nivel european, România e printre țările cu cel mai mic consum la nivelul industriei de carte:  aproape 7 euro cheltuiți anual, în medie, pentru cărți. Ba mai mult, statisticile arată că în 2019, 93.5% dintre români nu au făcut nicio achiziție de carte și 68,5% dintre români nu au citit nicio carte în același interval de timp. Prin urmare, în țara în care se citește ce se găsește arareori și nu se mai cumpără aproape nimic din industria de carte deseori, ne propunem să fim tot mai educați, mai progresiși, mai reformiști.

Toate aceste statistici ne comunică, vorba unui titlu al lui Tristan Tzara, că suntem oameni aproximativi. Când trăiești ignorant față de cultură, indiferent față de tradiții, alienat față de propria limbă, nu poți fi decât un om aproximativ. Problema e că de atunci, suntem la fel de oscilanți în oricare alt domeniu și trăim cu jumătate de măsură: aproximativ europeni, pentru că nu avem legislație actualizată în acord cu exigențele UE; aproximativ moderni, pentru că ultima cale ferată care leagă Bucureștiul de Prahova e cea construită în timpul lui Carol I; aproximativ cunoscuți, pentru că Dracula e ficțiunea unui personaj istoric care n-a trăit la Bran și care a devenit mai populară în romanul unui străin, decât în cronicile unor români; aproximativ muzicali, pentru că analizele hermeneutice asupra textelor muzicale de la UNTOLD bat știrile despre Festivalul Enescu; aproximativ civică, pentru că numărul celor care participă la vot e de la un ciclu electoral la altul tot mai mic, deși insatisfacțiile lor sunt tot mai mari; aproximativ morală, pentru că fiecare pare că luptă pentru interesul celuilalt, doar dacă e și interesul său. Și atunci, încotro?

România aproximativă are nevoie de ceva la care se pricepea și de care a uitat: o avangardă. Dialogul – politic sau social – se naște din confruntarea ideilor, din rezistența în fața opiniei celuilalt, din ingeniozitatea de a crea ceva sau curiozitatea de a descoperi ceva deja făcut. Avangarda ca revoluție culturală nu se poate naște decât acolo unde oamenii asumă responsabilitatea față de cuvântul în contrapartidă, respectul față de diferență, afinitatea pentru schimbare. E unul dintre motivele pentru care, în urmă cu doi ani, când societatea postpandemică ne urgenta să ne adaptăm relația cu societatea la noi ecosisteme culturale – reziliente și rezistente, în felul lor – am lansat podcastul Avangarda: pentru că toate dialogurile cu personalități marcante ale culturii și societății noastre au în centrul lor nevoia de a educa mentalități, de a recupera trecuturi necunoscute pentru un viitor relevant, de a revizui prejudecăți și demistifica tabuuri. În bună măsură, cred că am reușit: trei sezoane, 73 de episoade, doi ani în care în fiecare duminică publicul Avangardei a ales să asculte povestea de viață a unor artiști, actori, compozitori, regizori, pictori, scriitori, istorici, oameni politici. Pot spune, după această experiență, că de la fiecare în parte am înțeles, prin altă poveste, prin alt destin, prin alte vocații, că Iorga avea dreptate: cei mai mulți trăiesc zile, puțini trăiesc viața. Pentru ca o cultură să reziste, oamenii trebuie să aibă apetit pentru viață, nu pentru rutină. În rest, salvarea prin cultură este esențială: același Iorga paria pe faptul că istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se. Și tocmai de aceea mi-am dorit ca podcastul meu să fie, în felul său, o formă de diseminare a unor microistorii, un produs cultural care să genereze anticorpi la alienare. Dar dincolo de toate, remedii pentru cele trei crize ale României aproximative: criza relației cu istoria, față de care nu mai trezim nici nostalgii, fiind tot mai ignoranți; față de limbă, ale cărei uzuri și abuzuri sunt tot mai confuze, și față de cultură, pe care o tratăm ca pe un ornament al vieții, nu ca pe un domeniu vital.

Mi se pare că am ajuns, ca societate cu o democrație tânără și cu o inginerie politică tot mai corijabilă, în punctul în care, cum spunea Iorga, greșelile nu se mai iartă, ci se repară. Mă întreb însă când vom fi gata să reparăm împreună o țară în care CULTura nu mai are mult până să devină ura față de cultură, antipatia pentru un domeniu care cere să fie tratat ca fiind esențial.

În încheiere, țin să reamintesc că pe 21 august 2023 s-au împlinit 300 de ani de la moartea lui Dimitrie Cantemir, iar la începutul lunii noiembrie, 350 de ani de la nașterea marelui cărturar. Evenimente importante, care au trecut la fel de neobservate ca și centenarul Marii Uniri aniversat în 2018. Multă fală, mult advertising, nicio construcție memorială care să dureze și să contribuie la diversificarea formelor de patrimoniu cultural corelate acestor aniversări. Puțini știu însă – și e momentul, dar și contextul oportun să facem această evocare – că repatrierea osemintelor lui Dimitrie Cantemir a fost posibilă la intervenția lui Nicolae Iorga. Datorită lui am putut prăznui 300 de ani de ani de la moartea cărturarului Cantemir, la biserica Sf. Trei Ierarhi. Nu mulți sunt cei care au citit discursul lui Nicolae Iorga despre Dimitrie Cantemir, cu prilejul aducerii în țară a rămășițelor lui pământești.

Îl descrie ca fiind un om de o curiozitate rece, așa cum numai savanții pot nutri față de cercetare, un conducător care a vrut puterea nu de dragul dominației, ci pentru binele țării lui, dar mai ales un spirit care a fost, citez, „osândit pe viață la ospitalitatea unui neam care abia se deștepta la cultura înaltă de care așa de larg se împărtășise”. Prin urmare, „el trăia în trecut”. Nu de puține ori, din această așteptare ca țara lui să se îndrepte, a generat o cultură a speranței, câștigând libertăți Moldovei și jucând cu egală demnitate oricărui alt omolog la masa politicii externe europene. Însă după cum observă Iorga, parte din puterea lui Cantemir venea din flexibilitatea și curiozitatea în fața lumii, din nevoia de a cartografia curiozități, imperii, dinastii actuale și dispărute, de a vedea lumea cu rost, de a înțelege de ce pacea e un fenomen  de graniță, nu o stare de fapt. Polonia și Olanda erau pe lista lui de slăbiciuni, pentru că „aveau de propus ceva ce se va impune în vremile de azi”. Și se pare că spiritul lui anticipativ a fost corect. Politica răsăriteană însemna, în timpurile sale, emancipare, o fină arhitectură instituțională, o formă de urbanism privilegiat.

Pentru toate acestea, regretul lui Nicolae Iorga e acela că lui Cantemir providența nu i-a îngăduit să îmbătrânească în scaun: am fi văzut, probabil, o altă țară, cu un caracter politic mai ferm și mai erudit.

Mă tem însă că dacă Iorga găsea în Cantemir un om care trăia în trecut doar pentru că acolo își găsea resursele prin care ar fi putut construi un proiect de țară mai bun, astăzi, e tot mai greu să înțelegi prin această privire înapoi altceva decât o încremenire profundă și o respingere prin ignoranță a modernizării. Nimeni nu își mai permite un Cantemir, la 300 de ani de la plecarea lui: cei care așteaptă un timp mai bun se zbat între a fi naivi și a fi utopici, cei care au dorința de a vedea alte societăți nu sunt mai mult decât turiști, iar cei care vorbesc despre Iorga și Cantemir, așa cum o facem și noi, rămân nostalgici al căror ecou, poate, va răsuna pentru cei care speră că România poate mai mult decât 7 euro pe an de individ pentru o carte în coșul de cumpărături.