Cel mai greu a fost să am răbdare. Am avut răbdare cu profesori oribili, cu femeile de serviciu, cu paznici, cu părinţi dependenţi de droguri, cu idioţi agresivi şi mame abuzate şi incapabile să vadă dincolo de interesul lor imediat.
Perioada asta este una minunată pentru noi, bărbaţii. Avem un deficit de vitamina D, cum zice Dragnea, s-a cam terminat mâncarea bio, megaorganică şi tradiţională - ţuica, vinul. S-au dus naibii şi probioticele, că la cât am băut nici zeama de varză aferentă cu care compensam lipsa de vitamine nu mai e.
Capacitatea de a lucra câţiva ani (minimum doi) voluntar şi, pe cât posibil, non-stop pentru binele comun şi de a te bucura de faptul că oricine te poate trage la răspundere pentru ceea ce faci. Bine comun definit ambiguu şi adesea contradictoriu.
Nino şi Dorel au fost azi la „domnu’ dentist“, unul dintre numeroşii oameni care fac ce pot ei ca să ajute copiii care nu pot fi ajutaţi de familiile lor. Pentru vreo cinci ani, mama celor doi a fost printre oamenii din ghetou care mă înjurau constant, chiar dacă pe la spate, pentru că aveau totuşi interesul să am grijă de copiii lor.
No, acum, că m-am băgat în competiţia internă pentru Parlamentul European, trebuie să răspund la tot omul, că doar e evident că am planuri de îmbogăţire din banul public.
