INTERVIU Mircea Tudor, singurul inventator din lume premiat de două ori la Geneva: „Trăiam din reparaţii radio-televizoare“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
mircea tudor

Mircea Tudor descrie traseul pe care l-a parcurs pentru a ajunge cel mai apreciat inventator român în străinătate, de la lucrările pentru mentenanţa televizoarelor din comuna ilvofeană Afumaţi până la scanerul pentru avioane care i-a adus Marele Premiu la Salonul de Inventică de la Geneva.

De pe fotoliul lui din Otopeni, de la sediul companiei MB Telecom, Mircea Tudor (55 de ani) ştie să mimeze perfect, aproape natural, ţinuta unui prolific businessman american, relaxat financiar şi satisfăcut cu sine, deşi s-a născut aici, la Afumaţi, în judeţul Ilfov. Totuşi, nu-i nicio şarlatanie în acest paradox, pentru că, după cât se pare, Mircea Tudor a fost mereu omul nepotrivit la momentul nepotrivit.

S-a angajat ca electrician, deşi era electronist, era electronist, deşi a terminat Facultatea de Drept după alţi ani buni, a făcut cursuri de comerţ exterior, deşi a condus două ziare şi a scris aici, în Bucureşti. Aşadar, a fost gazetar, chiar dacă era politician, a fost de stânga, însă zice că era împotriva lui Iliescu şi a promovat desfiinţarea CAP-urilor, deşi legea au semnat-o alţii. Apoi, a fost cel mai mare distribuitor din România de alarme anti-furt de producţie coreeană, a câştigat Marele Premiu la Salonul de Inventică de la Geneva, chiar dacă statul român nu-l susţinuse câtuşi de puţin şi iar a câştigat Marele Premiu, tot la Geneva, deşi în România era fericitul câştigător al locului 12 din 15, într-o competiţie similară de idei inovatoare.

Şi, de ce nu?, îi plac caii, deşi prima întâlnire cu un animal s-a sfârşit la Urgenţe, şi va investi într-un burg medieval cu mulţi cai, dar şi cu maşini de epocă. Acestea sunt paradoxurile lui Mircea Tudor, singurul inventator din lume care a câştigat de două ori Marele Premiu de la Salonul de Inventică de la Geneva.

„Weekend Adevărul“: De unde veniţi dumneavoastră, domnule Mircea Tudor?
Mircea Tudor:
Până la liceu, am locuit în comuna Afumaţi. Acolo am făcut şcoala generală. Apoi, am venit în Bucureşti, la Liceul de Electronică.

De ce electronică?
Da, pentru că fratele meu făcea tot electronică pe vremea aia. El e mai mare decât mine cu patru ani şi am luat exemplul lui. Pe de altă parte, începusem deja încă din şcoala generală să lucrez împreună cu el la reparaţii radio-televizoare prin sat. A fost firesc să urmez calea asta.

Ştiaţi să reparaţi, spre exemplu, un telezivor cu tubul stricat?
Tubul era o operaţiune mai laborioasă. Eu prindeam lucrări la nivelul meu de înţelegere şi al capacităţii mele de a face faţă sarcinilor. Dar am intrat în domeniul ăsta încă din copilărie.

Tatăl îi selecta clienţii
Şi aveaţi un statut aparte în comunitate, acolo, la Afumaţi?
Da, mi l-am căpătat foarte repede. Pe la 16 ani deja, când studiam la Liceul de Electronică şi-mi făcusem propria clientelă, devenisem concurent cu fratele meu. N-aveam linişte când veneam de la şcoală. Tatăl meu, care era acasă, era şi secretarul meu. Îmi făcea listă cu cei care m-au căutat. Îi făcusem şi un tabel cu întrebări: tipul aparatului, anul de fabricaţie, de unde e cumpărat, tipul de manifestare, pentru că era bine să merg direct pregătit.

Se plătea bine?
Se plătea bine. Eu din asta m-am întreţinut în tinereţe. Şi, până când am ieşit din economia comunistă, asta a fost principala sursă de venit, dincolo de salariul pe care l-am avut la Centrala de Construcţii Căi Ferate.

Ce făceaţi cu banii?
Călătoream foarte mult. În timpul ăla, cred că n-a fost judeţ din ţară unde să nu merg. Mai mult, pentru că nu-mi plăcea să merg singur, eram şi „bancă“ a clasei. Finanţam colegii cu care mergeam în călătoriile astea şi recuperam banii în timp. Trei dintre colegii de clasă lucrează acum cu mine. Puteţi să-i intervievaţi pe tema asta.

V-au rămas datori?
Acum se revanşează. (râde)

Prima invenţie, la 13 ani, pentru viitoarea soţie
Care-a fost prima invenţie?
Un căţeluş electronic, dar e mult spus invenţie. Am găsit o schemă electronică pe care am introdus-o într-un căţel de pluş, pe care l-am pus lângă cuşcă, în faţa căreia am pus un oscior de aluminiu. Când atingeam cu degetul osciorul, căţelul începea să latre. L-am făcut cadou unei fete. Aveam 13 ani.

A funcţionat?
A funcţionat, pentru că am luat-o de soţie la un moment dat. În perioada aceea, ca orice copil, n-aveam linişte până nu vedeam că unele lucruri funcţionează sau că altele nu funcţionează. Apoi, am trecut la chestii mai serioase. Spre exemplu, în anul al II-lea de liceu, aveam nevoie de un osciloscop pentru reparaţii, care era inabordabil de scump. Aşa că m-am apucat să construiesc singur un osciloscop. Evident că n-avea designul unui aparat industrial, pentru că posibilităţile mele de manufacturare erau limitate, în special la subansamblele mecanice, dar îmi făceam treaba cu el.

mircea tudor
În anul al II-lea de liceu, m-am apucat să construiesc singur un osciloscop. Evident că n-avea designul unui aparat industrial, pentru că posibilităţile mele de manufacturare erau limitate.

„A fost un pariu aproape nebunesc“
Reparaţi radio. Ascultaţi „Europa Liberă“?
Mi-aduc aminte că, în primii ani de copilărie, în momentul în care auzeam la „Europa Liberă“ de speranţa unora de a se retroceda pământurile, mi se părea o utopie, mi se părea de neconceput, imposibil. Familia noastră a suferit enorm după colectivizare pentru că, dintr-o familie relativ bogată – tata avea 10 hectare de teren –, am rămas dintr-o dată fără animale, fără cal, fără vaci, fără nimic. Şi dependenţi de venitul de la CAP, pentru că părinţii au lucrat acolo după colectivizare. Aici se închide un cerc foarte interesant, n-am vorbit niciodată despre asta: pe măsură ce capacitatea mea de înţelegere creştea, pe măsură ce trecea timpul şi mă maturizam, începeam să devin eu însumi trăitor al acestei speranţe şi să cred că lucrurile nu pot merge la infinit aşa. Dovada este că, în 1987, când represiunea comunistă era aproape la cote paroxistice şi când Ceauşescu era în furia demolărilor satelor din jurul Bucureştilor, am cumpărat, la Baloteşti, o casă care era la cinci case distanţă de valul de demolare. A fost un pariu aproape nebunesc, dar am mizat pe faptul că tensiunea socială creşte într-o asemenea măsură încât nu poate să dureze prea mult până la o revoluţie, până la o formă de manifestare socială care să întrerupă nebunia aia.

„Am făcut reportaje la emisiunea «Viaţa Satului»“

Ce-aţi făcut după liceu?
Imediat după liceu m-am angajat în Centrala de Construcţii Căi Ferate şi am început să lucrez iniţial ca electrician auto vreo trei ani. După care, pentru că în Centrala de Construcţii Căi Ferate existau foarte multe utilaje speciale importate din Anglia, America, Austria, care n-aveau însă piese de schimb, am solicitat conducerii întreprinderii să-mi dea voie să mă ocup eu de reparaţiile componentelor electronice. La început, foarte neîncrezători, m-au lăsat doar pe macaralele ruseşti, care erau mai simple. Apoi, fiindcă au văzut că le repar fără probleme şi că nu mai staţionează macaralele defecte săptămâni întregi, mi-au permis să umblu şi-n echipamentele mai complicate. Şi, încet-încet, am înfiinţat o unitate de service pentru utilaje speciale care a devenit cunoscută în toată ţara.

Dacă se defecta o macara...
Aţi devenit şef. Aveaţi, pesemne, o autoritate în Centrală... 
Aveam suficientă credibilitate încât, în momentul în care am solicitat fonduri pentru a dezvolta activitatea asta, le-am primit. Iar unitatea a devenit foarte căutată. Veneau clienţi din alte centrale, fiindcă ştiau că la Chitila e un service bun. Am dotat service-ul ăsta, am făcut chiar şi programe de selectare a elevilor din clasele de electronică din liceul de Căi Ferate nr. 10. La un moment dat, spre exemplu, erau lucrări mari la metrou, la podurile de peste Dunăre sau în şantiere româneşti din străinătate. Toate lucrările erau supervizate de Ceauşescu. Or, dacă peste noapte se defecta o macara, era mare problemă. Atunci, eu aveam statutul ăsta special, mă sunau şi la miezul nopţii să vin la reparaţii. Asta mi-a dat un statut privilegiat. Pe de altă parte, şi eu mi-am asumat responsabilitatea asta şi-mi vedeam de treabă. În felul ăsta, am reuşit să am un statut profesional provocator. Pe perioada aia se bazează succesele de acum.

Dar cum aţi ajuns acolo?
Pur şi simplu. Nici nu ştiu cum am aflat că există un post acolo. Nici măcar nu era pe specialitate, că eu eram electronist şi m-am angajat ca electrician.

mircea tudor
În ’90, am făcut două ziare: «Lumea afacerilor» şi «Telefax». Jumătate anunţuri, jumătate comentarii şi articole pe teme economice. Am scris mult pe vremea aia. 

Aţi deschis uşa aşa, pur şi simplu?
Nu mai ţin minte cum am ajuns, important e că am ajuns, că foarte repede eram deja cunoscut şi, în ciuda vârstei fragede, conduceam un departament service care a devenit, în 10 ani, faimos în toată ţara. Iar cel mai important este că acolo am avut curaj să pătrund foarte adânc în tehnologiile interdisciplinare. Nu mi-a ajuns să repar electronica. Pentru a da un diagnostic corect, trebuia să cunosc şi hidraulică, şi pneumatică, şi mecanică, şi energetică. Aşa că am studiat foarte mult şi celelalte ramuri tehnologice adiacente.

image

Electrician, politician, ziarist, inventator

Numele: Mircea Tudor
Data şi locul naşterii: 1 august 1957, comuna Afumaţi, judeţul Ilfov
Starea civilă: necăsătorit, are 4 copii
Studiile şi cariera:
A absolvit Liceul de Electronică din Bucureşti în 1975 şi s-a angajat la Centrala Construcţii Căi Ferate, unde a rămas până în 1990.
În perioada 1990-1992, a fost implicat în politică, fiind vicepreşedinte al Partidului Democrat Agrar Român, a condus două ziare.
În 1992, a condus compania Sunday-T Marexim, lider în importul de alarme pentru autoturisme din România.
În 1994, a înfiinţat MB Telecom, companie cu 130 de angajaţi, care deţine 15 brevete.
În 1995, a absolvit Facultatea de Drept de la Universitatea „Transilvania“ din Braşov.
În anul 2009, Mircea Tudor a luat Marele Premiu la Salonul Internaţional de Invenţii de la Geneva cu scanerul pentru camioane Roboscan.
În 2013, compania MB Telecom a obţinut, în premieră mondială, a doua oară Marele Premiu la Geneva. Vedeta salonului a fost Roboscan 2M Aeria, singurul scaner de avioane din lume.
Locuieşte în: Baloteşti, judeţul Ilfov

Ce probleme apăreau?
Erau furturi.

Ce se fura?
Componente întregi. Nici nu ştiau ce fură. Luau un dulap dintr-o macara sau dintr-o maşină de burat calea ferată. Nu ştiau ce-i în el, îl vindeau, poate, cu 1% din valoarea reală. Dar trebuia ca echipamentul să meargă şi în lipsa pieselor furate. Aşa că eu trebuia să-mi bat capul să reproiectez, pentru că n-aveam acces la componentele originale. Şi atunci efortul era şi mai mare, pentru că trebuia să reproiectez având o arie largă împrejurul echipamentelor lipsă, ca să le compatibilizez până la zona de interferenţă, unde găseam componente în România. Nu era la fel de performant, dar mergea. Mi-a folosit foarte mult experienţa din perioada comunistă. După care a venit Revoluţia, am trecut imediat în sfera privată, am început să-mi fac propriile afaceri...

O pată de sânge încă proaspăt
Dar ce-aţi făcut la Revoluţie?
Culmea! Din şansă, trebuia să mă duc la MecanoExport, care era la Piaţa Romană, în Bucureşti, să duc nişte raportări de service. Prin MecanoExport făceam service în România pentru echipamente importate din Cehoslovacia. Era pe 21, după-amiază. M-am dus la Romană şi deja era agitaţie. Am dat hârtiile, am ieşit în stradă, am început să ţip, m-am dus acasă, am luat-o pe soţia care era gravidă în trei luni şi ne-am dus la Universitate. Am stat acolo, cuprinşi de euforie, până s-a întunecat şi au început împuşcăturile. Am dus-o pe soţie acasă şi am venit cu fratele meu. Eram în faţa Ministerului Agriculturii şi am stat acolo până când a venit o maşină de pompieri şi ne-a făcut fleaşcă. Dar să ştiţi că n-am certificat de revoluţionar! Pe 22 m-am dus din nou singur, pe la 10.00 dimineaţa, iar pe scările din pasajul Universităţii, pe una dintre trepte, era o baltă de sânge foarte mare. Era clar că acolo a stat un om ore în şir, pentru că sângele coagulase, iar în mijloc era încă proaspăt. A fost o imagine pe care n-am s-o uit niciodată.

Când aţi plecat de la Căi Ferate?
În ’90, imediat după Revoluţie, la câteva luni. Am făcut două ziare pe vremea aia: „Lumea afacerilor“ şi „Telefax“. Jumătate anunţuri, jumătate comentarii şi articole pe teme economice. Am scris mult pe vremea aia. Şi nu numai acolo. Am scris şi în ziarul „Ţara“ al Partidului Democrat Agrar, unde scriau şi Fănuş Neagu şi poetul Ion Andreiţă. Apoi, am făcut şi televiziune – reportaje la emisiunea „Viaţa satului“. Era o dinamică atât de mare încât mă implicam în orice trecea pe lângă mine şi mi se părea interesant. Era o perioadă de efervescenţă generală.

„Eu sunt, în esenţa mea, un ţăran“

Aţi făcut facultate cu profil economic...
Nu era facultate. Erau nişte studii de perfecţionare organizate de Ministerul Comerţului Exterior, despre negocierea şi derularea contractelor de comerţ exterior. Între ’92 şi ’94. Dar am studiat autodidact tot timpul. Asta a fost o preocupare permanentă. Şi am studiat în primul rând electronică, pentru că eram angajat şi făceam proiectare. Revin, mi-a prins foarte bine studiul ăsta interdisciplinar şi aprofundat, dar în condiţii de autodidact, nu într-un cadru instituţionalizat.

Director de campanie al democrat-agrarilor
După ’90, v-aţi implicat şi în viaţa politică.
În ’92, la alegeri, am fost director de campanie electorală la Partidul Democrat Agrar Român şi am dus partidul la 18%. Eram vicepreşedinte, preşedintele secţiei de tineret şi director de campanie. Din 0%, am făcut 18%, luând voturi de la Iliescu (n.r. – la alegerile legislative din 1992, PDAR a obţinut 5 mandate la Senat, adunând 3,13% din voturi, în timp ce la Camera Deputaţilor nu a trecut pragul electoral de 3%, obţinând 2,998% din voturi).

Aveaţi de unde să luaţi.
Dacă nu eram noi, Iliescu lua 100%. (n.r. – Frontul Democrat al Salvării Naţionale, partidul condus de Oliviu Gherman, care l-a susţinut, în acelaşi an, pe Ion Iliescu la prezidenţiale, a obţinut 34,26% din voturi la alegerile legislative). Dar am văzut repede care sunt compromisurile în politică pe vremea aia şi, în ’92, m-am retras şi din ziaristică, şi din politică, şi din tot.

Am intrat recent în trei afaceri: o păstrăvărie ecologică la Valea Doftanei, o fabrică de ciocolată la Baia Sprie, o pensiune agroturistică în Apuseni. Mă atrag propunerile din zona ecologiei.

Ce-aţi considerat că e neplăcut?
Ideea de compromis. Participam la şedinţele de la nivelul cel mai înalt în PDAR, apoi la şedinţele de negociere cu celelalte partide şi vedeam o diferenţă enormă între cârdăşiile care se făceau la masa verde şi mesajul public.

Iliescu a luat, Iliescu a dat
Dar ce v-a atras la început?
Denumirea „democrat-agrar“, pentru că eu sunt, în esenţa mea, un ţăran. Noi nu eram foarte aproape de Ion Iliescu. Eu am fost cel care a rupt cumva Partidul Democrat Agrar de linia tradiţională comunistă. Eu am fost şi cel care a cerut şi a impus decolectivizarea: desfiinţarea CAP-urilor şi împărţirea terenurilor la proprietari. Am scris mult pe tema asta. Victor Surdu, care era preşedinte la PDAR, vedea că, atunci când ieşea în public cu mesajele mele, căpăta aderenţă. Surdu a fost între ciocan şi nicovală: pe de o parte, îi era dator lui Iliescu, pentru că venea din acelaşi sistem, el fiind ministru al Agriculturii, pe de altă parte, dacă se apropia prea mult de Iliescu, scădea electoratul. Deci a mers aşa, într-o echilibristică.

Restituirea pământurilor a fost începută de Iliescu... (n.r. – în perioada guvernului Petre Roman 2, prin Legea nr. 18 din 19 februarie 1991. Iniţiator al Legii fondului funciar a fost Guvernul)
Nu, Iliescu le-a luat. El venea din comunism, din rândul celor care au luat pământurile. El a înţeles, până la urmă, că nu are încotro şi că trebuie să le dea înapoi, dar eu am iniţiat primul curent public masiv de opinie pentru decolectivizare.

Cu cine erau alianţele?
Cu FSN.

Iunie 2009. Mircea Tudor este decorat de preşedintele României

Şi spuneţi că era o distanţare?
Ei, până la urmă, tot împreună erau, că veneau din aceeaşi familie comunistă. Şi în momentul în care am văzut că se acutizează şi acolo conflictul şi că vocea şi ideile mele încep să fie lăsate mai deoparte, am zis că nu mai am ce căuta aici. Nu voiam să particip la farsă.

N-aţi simţit niciodată că partidul e un instrument pentru a atrage electoratul pierdut de Iliescu?
Exact. Era o plasă de siguranţă. Asta s-a întâmplat. Când am simţit, am zis: „Stop joc! Îmi iau jucăriile şi plec!“.

Aţi mai investi acum într-un ziar? Sau într-un ziarist...
Nu. Nu mai am resurse de natură mentală. Nu e de interes pentru mine, m-am îndepărtat suficient de mult de activitatea asta în ultimii 20 de ani.

Trei tone de alarme de maşină, cu avionul
În ’92, aţi înfiinţat prima firmă.
Sunday-T Marexim. Am început să import din Coreea de Sud alarme pentru case şi maşini. A mers destul de bine, astfel încât, în ’94, aveam firma cea mai puternică de alarme de maşini din România. Era şi o cerere uriaşă, pentru că se şi fura mult. Aveam o reţea de distribuţie, aduceam câte două-trei tone de alarme cu avionul în fiecare săptămână. Era o jucărie care se învârtea destul de repede. În ’94, am făcut MBT (n.r. – MB Telecom, actuala firmă) şi am început să am nostalgia proiectelor complexe pe care le făceam în perioada comunistă.

Care era cel mai mare duşman al dezvoltării businessului dumneavoastră?
Inflaţia. A fost perioada în care preţurile se modificau de trei ori de zi. Cu 200-250% inflaţie, nu ştiu cum am rezistat. Apoi, a fost perioada ’96, când Stolojan a confiscat valuta şi ne-a dat lei în loc. Aveam valută în bancă să cumpăr alarme din Coreea. A fost o lovitură cruntă. Şi-acum ne dă lecţii de economie la televizor...

„M-am dus la Urgenţe cu lobul urechii în batistă“

Ştim că sunteţi pasionat de echitaţie.
E o pasiune dobândită recent. Eram în Maramureş, într-o mini-vacanţă cu fiica mea. În gospodăria de acolo, în grajd, aveau o iapă mică, de la şase luni, blondă, cu ochi languroşi. Un semigreu românesc. Mi-a plăcut foarte tare şi, după încă jumătate de an, am revăzut-o. Crescuse. Fetiţa mi-a zis: „Tati, hai s-o luăm!“. Am luat hotărârea să cumpărăm iapa, dar mai întâi am cumpărat, tot din Maramureş, o gospodărie autentică de 80 de ani, am demontat-o bucată cu bucată şi am construit-o la Baloteşti, în curte: cu grajd, cu fânar, cu tot ce trebuie.

Nu-i contraproductiv? De ce n-aţi făcut una nouă?
Am salvat un monument de artă tradiţională care urma să fie distrus. Acum are 90 de ani. Am salvat comoara asta de arhitectură tradiţională şi am adus iapa într-o gospodărie maramureşană, la Baloteşti. A doua zi, pentru că iapa era neşcolită, a dat cu copitele şi mi-a făcut o vânătaie pe burtă, una pe picior, iar când am căzut, mi s-a tăiat lobul urechii – m-am dus la Urgenţe cu lobul urechii în batistă.

15 cai frumoşi, cu ochi languroşi
Dureros început.
E, domnişoara iapă n-avea nicio vină. Noi nu ştiam să ne comportăm. Dar am tras concluzia că trebuia să meargă la şcoală. Am intrat în contact cu lumea asta ecvestră, am găsit un antrenor şi am dus iapa la şcoli înalte. Mi-a plăcut atât de mult încât am făcut o pasiune, iar acum am 15 cai. În curând, voi da în funcţiune la Săftica un club ecvestru nou-nouţ, foarte modern, cu şcoală de echitaţie, concursuri, agrement.

Aţi făcut şi un spectacol de teatru ecvestru.
A fost primul spectacol de teatru ecvestru din România şi a fost o mare reuşită. Am adunat câteva mii de spectatori. Din păcate însă, costurile de producţie sunt foarte mari. Dar de acolo s-au născut două proiecte: clubul ecvestru pe care l-am terminat şi un sat ecvestru, un mini-burg medieval, cu grajduri, cu sală de teatru ecvestru, cu zonă de meşteşuguri – potcovărie, şelărie, ca acum 100 de ani –, cu galerie comercială. E un proiect foarte mare: turism, agrement, cultură. O să fie şi un muzeu de maşini de epocă.

Şi v-aşteptaţi să aveţi un profit din biletele de la intrare?
Nu m-aştept să am un profit mai repede de 10 ani. Eu vreau să creez cultura asta în România. Am văzut că există sâmburele, embrionul, pentru că reacţia publică la spectacol a fost foarte vie. E clar că pe asemenea teren poate creşte o cultură nouă. Mă gândesc la un spaţiu în care familia extinsă să poată veni dimineaţa şi, până seara, nimeni să nu se plictisească.

„Nu putem să ne păcălim nici propriul produs“

Cum a apărut ideea Roboscan, invenţia cu care aţi câştigat în 2009, la Salonul Internaţional de Invenţii de la Geneva?
În 2001, Banca Mondială a organizat o competiţie pentru securizarea vămilor din România. Ne-am asociat cu o firmă mare din Los Angeles şi i-am convins să vină în România, să ne unim forţele. Am făcut în 2002 două scanere, în 2003 Banca Mondială a suplimentat comanda cu încă unul, în 2004 am mai făcut unul pentru Letonia. Şi, tot învăţând, ne-am gândit să-l facem altfel decât ceilalţi: fără operator, fără prezenţă umană. Le-am propus partenerilor din Los Angeles, ei au spus că sunt utopice ideile noastre, aşa că am început singuri. Din 2004 până în 2008 am lucrat la scaner, iar în 2009 l-am expus.

Scanerul lui Tudor e spaima camionagiilor nelegiuiţi

V-aşteptaţi să câştigaţi în 2009, la Geneva?
Evident, că de-asta ne-am dus acolo, să câştigăm. Dar n-a fost deloc uşor.

„România, guten tag!“
Ştim că aţi fost confundaţi cu nemţii, în 2009.
Nu eram în standul României, eram într-un stand independent, în prelungirea standului nemţilor. Concluzia era indubitabilă: „Guten tag!“ (n.r. – „Bună ziua!“). Am căutat atunci nişte steaguri tricolore şi le-am legat la oglinzile camionului pe care era instalat scanerul.

2009. Mircea Tudor primeşte Marele Premiu la Salonul de Inventică de la Geneva

De ce aveaţi stand separat de România? Poate să vină acolo orice particular?

Statul român are un fond de participare, dar nu ştiu care sunt criteriile de selecţie, pentru că noi n-am beneficiat niciodată de suport. Noi ne-am dus să ne înscriem direct la organizator. Statul nu mă putea ajuta: are un buget de participare mic, iar eu nu încap în bugetul lor. Eu, singur, sunt de patru ori mai mare decât bugetul alocat României. Şi nici nu e etic să-l consum eu pe tot, să tai şansa celorlalţi, care e bine să expună. Pe de altă parte, slavă Domnului!, noi acum avem resurse, ne putem autofinanţa. Cred că se poate îmbunătăţi semnificativ prezenţa României acolo printr-un proces de selecţie mult mai serios şi mai documentat. N-am încredere în felul în care se face selecţia invenţiilor care sunt expuse acolo, în standul naţional.

De ce?
Pentru că aceia care hotărăsc ce invenţie să prezinte România au interese. Cred că ar trebui implicat OSIM-ul în procesul de selecţie a invenţiilor care se expun la Geneva, pentru că OSIM este cel care gestionează, la scară naţională, toate brevetele.

Scanerul pentru avioane a făcut senzaţie la Geneva în 2013

După 2009, a fost un boom în afaceri.
Dovada e că am reuşit să construim sediul ăsta (n.r. – sediul MB Telecom din Otopeni). Firma este numai în România, cu 130 de angajaţi, nu are sucursale în străinătate, dar avem agenţi care ne promovează produsele în 60 de ţări.

Aţi vândut în ţară?
În ţară sunt în funcţiune 18 scanere pentru camioane. Au avut efecte spectaculoase, au contribuit masiv la succesul din punct de vedere tehnic al sistemului de securitate al României pentru accesul României în UE din 2007 şi pentru accesul în Schengen pe care-l aşteptăm. Acum, urmează valul doi, pentru avioane, în care ne punem şi mai mari speranţe şi în care vizăm în primul rând pe piaţa interna-ţională, unde nu concurăm cu nimeni.

3,5 milioane de euro bucata
Cu scanerul pentru avioane aţi făcut o premieră: sunteţi singurul inventator ce a obţinut Marele Premiu la Geneva de două ori, în 2009 şi în 2013.
Era de domeniul evidenţei că merităm Marele Premiu. Organizatorii şi-au încălcat o regulă nescrisă de a nu da premiul aceleiaşi persoane.

2013. Mircea Tudor primeşte, din nou, Marele Premiu la Salonul de Inventică de la Geneva

Aţi putea să păcăliţi Roboscanul?
Nu, nu poate fi păcălit, pentru că face o radiografie penetrată. Practic, nu poţi să ascunzi nimic. Orice-ai pune în avion, oriunde-ai pune, se vede. Cel mult, pot să disimulez: dacă vreau să ascund linguriţa asta, o bag într-o cutie care să-i schimbe forma, dar tot văd cutia aia. Şi-mi pun întrebarea: „Ce caută aia acolo?“. E normal sau nu să fie acolo? Şi tot văd ce e în cutie. Dacă această cutie are pereţi rezonabili – peste 230 de milimetri de aluminiu – s-ar putea să nu mai văd. Dar tot îmi atrage atenţia. E o combinaţie între logică, informaţie şi imagine. Nu putem să ne păcălim nici propriul produs. Dacă un avion trece prin scaner, este exclus să aibă încărcături ascunse, ilicite, periculoase şi noi să nu le vedem.

Cât costă Roboscan?
La camioane, între 1,5 şi 1,8 milioane de euro, în funcţie de configuraţie şi dotări, iar la avioane preţurile sunt între 3 şi 3,5 milioane de euro pe bucată. Au apărut deja cereri de oferte încă din primele zile. Chiar astăzi am primit o solicitare din America Latină.

Aţi primit oferte pentru Roboscan pe care le-aţi refuzat?
Au fost nenumărate oferte: pentru brevet, pentru licenţă de fabricaţie, pentru know-how, dar am avut ambiţia de a păstra valoarea asta în familie şi în România.

De ce?
Pentru că eu sunt român. Şi vreau ca produsele noastre să aibă această identitate.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

mircea tudor
mircea tudor
mircea tudor
mircea tudor
mircea tudor
Știință



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite