Reîntoarcerea în Europa

Laura, Florian şi Sasha au ajuns în România, după ce au respirat două zile aerul din Frankfurt. În cele trei luni pe care le vom petrece în ţară vrem să ne regăsim mamele, taţii şi fraţii, nepoţii şi prietenii, să ne ostoim dorul de locurile dragi şi de mâncărurile cu gust delicios.

Două zile şi jumătate. O maşină, trei avioane, două autobuze, un microbuz şi încă o maşină - şi iată-ne din nou în Bucureşti, după ce prima reîntâlnire cu Europa a avut loc la Frankfurt!

Am lăsat Piracanga în urmă şi am venit să petrecem aproape trei luni în România, să ne regăsim mamele, taţii şi fraţii, nepoţii şi prietenii, să ne ostoim dorul de locurile dragi din ţară şi de mâncărurile cu gust delicios de România, să ne vindem apartamentul şi să-i facem cunoştinţă lui Sasha cu bunicii, verii şi cu întreaga noastră familie reunită.

Două zile şi jumătate care au trecut ca vântul şi ca gândul. Ne-a fost uşor să călătorim cu copilul ăsta, care nu plânge, râde la toată lumea, bate din palme, chiuie şi vorbeşte întruna în limba bebeluşilor, doarme „lemn" ore în şir în avion şi-i face chiar şi pe vameşii nemţi să zâmbească şi să se joace cu el prin geamul securizat al ghişeului.

Picioarele nu mai vor în pantofi

Reîntâlnirea cu Europa a fost caldă şi emoţionantă, ca regăsirea cu un prieten vechi şi bun, de care-ţi era dor, pentru care simţi cu toată fiinţa iubire şi tandreţe şi cu care, totodată, nu mai ai prea multe în comun. La Frankfurt ne-a întâmpinat mai întâi uriaşul aeroport de metal cu neoane, gresie strălucitoare, reclame, televizoare, cafenele şi restaurante.

Sasha se uita în jur cu gura căscată, iar eu căutam să merg încetişor şi să-i descriu în cuvinte puţine ceea ce vede. Am bătut aeroportul cu tenişii în mână, în şosetele mele vernil. După un an de mers numai în şlapi sau desculţă, picioarele mele urlau, se chirceau şi strigau după libertate când le-am băgat iar în pantofi. Aşa că m-am descălţat şi am mers în şosete până la bagaje, de unde mi-am recuperat iubiţii mei şlapi Havaiana.

Apoi ne-a întâmpinat Anushka, prietena noastră suedezo-britanică. Locuieşte în Germania, dar am cunoscut-o şi am iubit-o aşa de mult în Piracanga, în cele şapte luni cât a stat alături de noi şi a avut grijă de copiii Georgiei. Ne-am strâns în braţe şi, bineînţeles, am început  să-i povestim despre Piracanga.

Ne-a zis că îi e aşa de dor de relaxarea şi de lipsa de stres sau de planificarea Bahiei, de căldura oamenilor şi de bucuria lor de viaţă şi că face tot ce poate ca în vacanţa din februarie (Anushka e studentă la pedagogie în Frankfurt) să vină iar în Piracanga. I-am cerut Anushkăi să ne ducă la H&M, să ne luăm ceva de îmbrăcat, nu de alta, dar nu mai aveam decât două perechi de blugi şi două tricouri. Celelalte au rămas în Piracanga, cu tot cu mirosul specific pe care-l capătă hainele ce „au locuit" timp îndelungat într-o zonă cu climă caldă şi umedă.

„Nu ne grăbim..."

Şi iată-ne bătând străzile din Frankfurt, bucurându-ne de clădirile vechi şi de terasele micuţe de pe trotuare, de covrigii nemţeşti şi de îngheţata Häagen Dazs, de crenvurştii cu pâinea aia fantastică a nemţilor (eu cu pâinea, Florian cu cârnatul cu muştar), de o bere rece şi de imaginea oamenilor îmbrăcaţi care mai de care mai original şi mai „trendy-flendy" - o uriaşă schimbare pentru noi, după stilul vestimentar tip şlapi-bermude-bust gol sau bluze mulate şi decoltate din Itacaré si Ilhéus. Ne-am minunat ca doi oameni simpli de la ţară de cât de aliniate, curate şi măsurate sunt străzile, trotuarele, parcurile, florile, iarba, copacii, clădirile, totul în Germania asta.

Am privit feţele oamenilor luându-şi micul dejun la hotelul la care am tras o noapte şi am văzut pe ele graba, neliniştea, stresul, preocuparea. I-am auzit vorbind la telefon cu şefii, i-am ascultat vorbind între ei despre oboseală, şedinţe şi întâlniri - mă vedeam în ei pe mine, cea de acum doi-trei ani.

Şi toate astea în timp ce sorbeam agale din cafeaua cu lapte, cu Sasha jucându-mi-se în poală, iar Florian spunând, relaxat şi zâmbitor: „Avem o grămadă de timp, nu ne grăbim deloc, iubita..." Mi-au lipsit terasele, gustul pentru frumos şi detaliu ale Europei. Mi-au lipsit. Şi mi-a fost tare bine să le regăsesc. Mi-a fost dor să stau la terasă pe un scaun adevărat, şi nu pe unul de plastic.

Mi-a fost dor să comand din meniu ceva numit „tartă vegetariană" şi să vină în farfurie arătând impecabil. Mi-a fost dor de toate amănuntele astea. Am strâns în braţe bătrânul continent, i-am sărutat obrajii blânzi şi i-am trecut mâna agale, cu dragoste, prin păr. Mi-a răspuns „bun venit" şi mi-a întors, cu tandreţe, strângerea în braţe.

*Alte povestiri din Piracanga puteţi citi pe blogul viataprinbalonulroz.blogspot.com.

Români în Bahia

Laura (33 de ani) şi Florian Câmpean (38 de ani) sunt doi români pentru care viaţa e mai mult decât muncă, şefi, stres şi credit la bancă. Împreună cu Sasha, băieţelul cuplului, cei doi trăiesc „departe de lumea dezlănţuită", la aproape 9.500 de kilometri de Bucureşti, în Piracanga, un „sat eco" din sudul statului brazilian Bahia. Au ajuns acolo anul trecut, pe când Laura era încă însărcinată. În fiecare săptămână, Laura a povestit pentru cititorii ziarului „Adevărul" cum este viaţa în Piracanga.