Cronica unei zile la oraş

Am fost pentru o zi la oraş. În Ilhéus, o urbe cam cât Brăila mea natală, ridicată pe un deal, pe malul Oceanului, însă care nu are nici pe departe farmecul şi boemia micului şi cochetului Itacaré.

Un oraş ca toate oraşele, cu trafic mult, agitaţie mare, căldură şi mai mare, beton şi praf, camioane, motociclete şi maşini amestecate cu pietoni şi biciclişti. Nu am vrut să merg din nou la Ilhéus, acum când am intrat în 35 de săptămâni de sarcină. Aveam însă de cumpărat lucruri pentru copil şi pentru naştere, aşa că m-am conformat.

Credeam că am scăpat de răul fizic pe care îl simţeam în Bucureşti, atunci când mergeam în malluri, supermaketuri, locuri aglomerate şi încărcate de gânduri negative, de nervi şi de nerăbdare, credeam că am scăpat. Dimpotrivă! Am zăcut pe o canapea, într-un magazin de electrocasnice vreme de o oră în timp ce Florian cumpăra o maşină de spălat pentru acasă.

Un perete de televizoare arătând filme, muzică, reclame, cu mesaje subliminale, artificii şi explozii. Oameni agitaţi, venind şi plecând, vânzători amărâţi, servind clienţii şi sperând tăcuţi la o viaţă mai bună, în pantofii lor scâlciaţi, mult prea grei şi prea negri pentru căldura de afară şi de dinăuntru.

Reclame la cele mai noi produse, povestind despre cât de uşor este să-ţi îndeplineşti visele şi să fii fericit - adevărat, nimic de zis, chiar şi atunci când pui semnul egal între ultimul model de televizor digital, un vis şi aflarea fericirii. Visele se împlinesc indiferent de ceea ce cer ele, trebuie doar să crezi. Cât despre fericire, în mod cert ea nu se găseşte în ultima achiziţie, fie ea electronică, pe patru roţi, cu patru pereţi sau cu părul lung şi sânii mari. Însă oamenii tot mai cred că răspunsul poate fi în toate astea.

Am înţeles încă o dată că nu mai pot şi nici măcar nu mai vreau să mai trăiesc în oraş. Că nu mai pot şi nu mai vreau să mai trăiesc în stres, alergătură, gaze de eşapament şi cu vise care se reduc la obiecte.

Şi, vorbind cu Florian, i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că am făcut alegerea asta cu venitul în Piracanga, mai ales pe perioada sarcinii şi cât e copilul mic. Mi-am dat seama cât de „într-o altă lume“ trăim noi aici şi cât de binecuvântaţi suntem. Cât de recunoscătoare sunt că am înţeles acum ceva vreme cum funcţionează legea asta a Universului cu crearea propriei noastre vieţi: ceea ce gândim, ce spunem şi ce facem chiar devine realitate.

Am ajuns înapoi în Piracanga aproape de 10 seara şi, după un duş şi după ce am stat 15 minute afară, pe terasă, eram iar doi oameni noi. Am adormit uşor, am dormit buştean şi m-am trezit târziu, mulţumindu-i iar Vieţii pentru Viaţă. Laura Câmpean din Piracanga, Brazilia Foto: Florian Câmpean

* Alte poveşti din Brazilia puteţi citi şi pe blogul Laurei şi al lui Florian Câmpean, viataprinbalonulroz.blogspot.com.