De ce pică regizorii testul la istorie:Filme pline de greşeli

De ce pică regizorii testul la istorie:Filme pline de greşeli

Peliculele produse la Hollywood se îndepărtează din ce în ce mai mult de adevărul istoric pe care pretind că se bazează, relevă cotidianul britanic „The Times“. Istoricii şi criticii de film s-au hotărât să facă front comun împotriva acestui fenomen care se extinde.

Peter Hammond, un renumit istoric american, este unul dintre cei mai acerbi critici care vor să constrângă Hollywoodul să respecte adevărul istoric chiar prin lege, dacă nu se poate altfel.

Mai mulţi specialişti au căzut de acord că producătorii de filme cu subiecte istorice, dar care nu respectă faptele reale, ar trebui forţaţi să scrie la începutul filmului următoarea precizare: „Bazat pe o poveste reală; numele şi locurile sunt reale, dar evenimentele sunt false sau total modificate”.

Măcar aşa ar afla şi cei care nu deschid o carte de istorie - mult prea mulţi, din nefericire - că nu trebuie să ia de bun ceea ce văd pe micile şi marile ecrane, pe DVD-uri sau oricare alt mijloc de difuzare a filmelor. Dincolo de înverşunarea unor specialişti, rămâne însă de stabilit în ce măsură un film artistic, al cărui obiectiv principal este divertismentul, trebuie să preia rolul unui documentar.

Invazia „filmelor PlayStation“

Cele mai criticate filme din categoria „fantasmelor istorice” sunt „300 - Eroii de la Termopile” şi „Kingdom of Heaven” („Regatul Cerului!”). Realizat în 2007, după un roman grafic de Frank Miller, „300 - Eroii de la Termopile” se înscrie pe linia producţiilor pe care Walter Chaw şi alţi critici influenţi le consideră „filme PlayStation”, cu o foarte mare priză la tineri.

Numai că, de dragul unei antiteze spectaculoase între spartani şi persani, regizorul Zack Snyder sacrifică adevărul istoric cu privire la protagoniştii bătăliei de la Termopile: Leonidas, regele Spartei şi regele persan Xerxes. Considerat de persani regele-soare, Xerxes este înfăţişat în film ca un personaj tuciuriu, androgin, plin de fiare şi lanţuri ca un punker, ceea ce i-ar fi năucit pe nazişti, care erau convinşi că arienii, din care se trăgea şi casa regală persană, aveau pielea albă.

Şi în „Alexandru”, regizat de Oliver Stone şi lansat în 2004, apar traci şi persani din clasele conducătoare (inclusiv Roxana, soţia lui Alexandru) tuciurii şi asta nu tocmai din greşeală, de vreme ce unii actori au fost nevoiţi să se „bronzeze” pentru film.

Chiar şi Angelina Jolie, interpreta mamei lui Alexandru, Olimpia (după unii tracă, după alţii grecoaică) a trebuit să-şi ia un „look” ciocolatiu, ceea ce i-a nemulţumit pe greci mai tare decât faptul că Alexandru al lui Stone pare mai degrabă un homosexual lasciv decât un comandant genial. Tot Oliver Stone a fost primul care a îmbrăcat în uniforme închise la culoare armata persană, care, după cum este documentat istoric, prefera galbenul. 

Record de proteste

Criticaţi pentru „masacrarea“ istoriei în filmele lor, regizorii susţin că şi-au dorit să prezinte o viziune proprie asupra unor evenimente

Criticul de film Roger Moore nota că producţiile „300 - Eroii de la Termopile” şi „Alexandru” se încadrează perfect în ceea ce Susan Sontag numea „artă fascistă”. Cum lucrurile păreau să o ia cu totul razna, renumitul critic Gene Seymour a propus colegilor săi de breaslă „să nu facă greşeala de a anexa o ideologie la nişte filme atât de imbecile”!

Dată fiind situaţia tensionată între SUA şi Iran, conducerea iraniană a luat-o ca pe un afront, mai ales că „300 - Eroii de la Termopile” a fost lansat de sărbătoarea sfântă pentru persani, Nawroz, Anul Nou. Academia de Arte din Iran a depus o plângere la UNESCO, iar o delegaţie iraniană a protestat la ONU. Proteste au avut loc şi în Thailanda, Turcia şi Uzbekistan.

Cu toate acestea, filmul a devenit extrem de popular, deşi nu tocmai în sens pozitiv. Casele producătoare s-au grăbit să parodieze filmul, iar în câteva luni de la lansare au apărut şase parodii. „300 - Eroii de la Termopile” conduce în topul filmelor cu cele mai multe proteste.

Cireaşa de pe tort

Pentru filmările la „Apocalypto“, Mel Gibson a lucrat cu mai mulţi băştinaşi, dar asta nu l-a ajutat să respecte adevărul istoric

În topul celor mai „greşite” din punct de vedere istoric conduce „Regatul Cerului”, al „recidivistului” Ridley Scott.  Bazat pe scenariul lui William Monahan, filmul a fost catalogat nici mai mult, nici mai puţin decât „o cruciadă împotriva creştinilor”.

Subiectul  tratează căderea Ierusalimului în mâinile conducătorului musulman Saladin, înfăţişat ca un înţelept, animat de spiritul de justiţie, atent la aspectele religioase, atât musulmane, cât şi creştine, în antiteză cu cavalerii templieri imorali, hoţi, cruzi din plăcere, care nu făceau umbră pe la uşile bisericilor şi îşi ardeau morţii ca vikingii.

Scott a îndrăznit de data asta, după părerea istoricului Peter Hammond, „să manipuleze numai personaje istorice reale, croindu-le alte biografii de parcă ar fi fost agenţi sub acoperire care trebuiau «legendaţi» (termen de spionaj care înseamnă întocmirea unei biografii false - n.r.)”.

Nici geografia n-a mai contat, Ierusalimul fiind plasat în deşert şi uşor de asediat din toate direcţiile de maşinăriile de război musulmane. Iar de pe zidurile oraşului se văd şi dunele de nisip ale deşertului din Maroc, în care s-au făcut filmările! Cavalerul Balian de Ibelin, personajul principal al filmului, n-a fost în realitate un copil nelegitim care a lucrat ca fierar prin ţări străine, supărat pe Dumnezeu pentru că nevasta lui s-a sinucis!

De fapt, el a fost mezinul cavalerului Barzan de Ibelin, zis şi Balian cel Bătrân, care a avut trei băieţi legitimi: Hugh, Baldwin şi Balian. Familia nobiliară Ibelin a trăit în Ţara Sfântă, fiind foarte influentă la curtea regilor Ierusalimului. Baldwin, lord de Ramallah, a fost cel care trebuia să se însoare cu prinţesa Sybilla a Ierusalimului, dar aceasta a fost măritată din interese politice cu Guy de Lusignan, căruia i-a fost devotată până la moarte.

După căderea Ierusalimului, Balian nu s-a întors în Franţa cu prinţesa Sybilla ca amantă, ci s-a dus în Liban, unde a ajutat la fortificarea oraşului Beirut, pentru a se putea apăra de atacurile musulmanilor. El a luptat în continuare împotriva musulmanilor şi a fost alături de Richard Inimă de Leu când acesta a semnat tratatul de pace cu Saladin. Criticul Bob Bloom, de la „Rotten Tomatoes”, consideră că filmul lui Ridley Scott nu este altceva decât „o versiune epică a unui joc video pentru PlayStation, dar chiar şi aşa n-ar trebui să vehiculeze numele unor personaje istorice”.

Top 10: cele mai criticate filme istorice

Maximus, personajul interpretat de Russell Crowe, nu a existat în realitate

Atunci când sunt criticaţi pentru nerespectarea adevărului istoric, regizorii invocă faptul că şi-au dorit să prezinte publicului o interpretare deosebită, personală, a unor evenimente reale. Criticii de film consideră însă că peliculele care se îndepărtează de  adevărul istoric sunt greşite din punct de vedere tehnic. Dar care sunt cele mai mari erori din filmele istorice? Caroline White, de la cotidianul britanic „The Times“, a întocmit topul celor mai greşite zece filme de la Hollywood.

„Enigma” furată de americani!

În filmul „U-571” (2000), scenaristul David Ayer n-a avut nicio reţinere în a schimba protagoniştii celui mai important act de spionaj din al Doilea Război Mondial: capturarea unui sistem de codificare „Wehrmacht Enigma”, cu tot cu manualul de utilizare, scris cu cerneală simpatică. În viziunea lui Ayer, nu englezii de pe distrugătorul HMS Bulldog au reuşit, la 9 mai 1941, această performanţă, în urma capturării unui submarin german U-110, ci americanii.

Marele strateg  american Dwight D. Eisenhower a considerat decisive pentru soarta războiului această captură şi descifrarea codului, de care germanii n-au ştiut. La lansarea filmului, premierul britanic Tony Blair, cunoscut pentru orientarea lui proamericană, nu s-a putut abţine să nu-l  catalogheze ca un „afront la memoria ofiţerilor implicaţi în această operaţiune”, iar Bill Clinton chiar a trimis o scrisoare de nemulţumire echipei filmului. Prin 2006, într-un interviu la BBC, Ayer şi-a cerut scuze, spunând că ambii săi bunici au luptat pe front şi ar fi fost foarte supărat dacă cineva ar fi denaturat faptele lor.

Rămânând la această temă, atât britanicii, cât şi americanii uită cu desăvârşire aportul ofiţerilor polonezi de la Biroul de Coduri care încă din 1933 au atras atenţia britanicilor că e vorba de o maşinărie de tip Enigma cu opt tamburi şi i-au învăţat cum funcţionează.

 Peste 10.000 de ani de istorie neştiută

„Apocalypto“ conţine numeroase confuzii între civilizaţia mayaşă şi cea aztecă

Filmul de animaţie „10.000 BC” (2008), despre un vânător de mamuţi care călătoreşte prin ţinuturile preistorice ca să-şi recupereze mireasa, e plin de „surprize istorice”, precum tigri de mărimea unor bivoli, îmblânzirea mamuţilor pentru scopuri edilitare, inventarea ambarcaţiunilor sau animale care nu trăiau în epoca în care se petrece acţiunea filmului. „Sunt atât de multe tehnologii futuriste şi imposibilităţi geografice, încât abia dacă mai observăm că acel trib primitiv voia să vâneze mamuţi cu plasa şi atunci nu ne mai e milă că erau muritori de foame”, nota ironic, după premieră, publicaţia „Archaeology Magazine“.

„Braveheart”, în afara istoriei

Filmul lui Mel Gibson, realizat în 1995, despre legendarul erou scoţian William Wallace (1272–1305), are o mulţime de greşeli istorice, scrise de scenaristul Randall Wallace (nicio legătură de rudenie!). Mel Gibson a câştigat cinci Oscaruri, dar şi „aprecieri” ca homofob, pentru că l-a prezentat pe Prinţul de Wales, viitorul rege Edward al II-lea, ca un homosexual efeminat sau anglofob şi xenofob, pentru că l-a prezentat pe regele Edward I ca un psihopat care l-a aruncat pe fereastră pe amantul prinţului.

În realitate, Edward I l-a exilat pe cavalerul gascon Piers Gaveston fiindcă prinţul voia să-i ofere un titlu rezervat doar casei regale. Gibson a fost acuzat că e total lipsit de respect faţă de istorie, pentru costumaţia scoţiană cu kiltul ca piesă principală, care avea să-i caracterizeze pe munteni abia trei secole mai târziu.

Eroul real - un proprietar de pământuri şi cavaler, nu un biet fermier - nu a întâlnit-o niciodată pe Isabelle a Franţei, care avea vreo trei anişori când Gibson o „îndrăgostea” de Braveheart şi avea să se mărite cu Prinţul de Wales trei ani după moartea eroului scoţian, pe când avea doar 12 ani.

Scenaristul Wallace a argumentat că a folosit ca sursă doar poemul lui Blind Harry, pentru că acesta „a spus povestea din inimă!” Din surse certe istorice a fost extras doar modul în care William Wallace a sfârşit măcelărit în public, în 1305, iar Mel Gibson, căruia i s-a dus vestea că e amator de scene sângeroase ca şi Tarantino, i-a respectat sfârşitul lui Braveheart cu stricteţe.

Gibson o face din nou

Quentin Tarantino, un regizor nonconformist. Şi câteodată prea îndrăzneţ cu faptele istorice

Cu filmul „The Patriot” (2000), Mel Gibson reuşeşte să rescrie şi Războiul de Independenţă (1775–1783), prin onestul fermier Francis Marion. Potrivit istoricilor, acesta era de fapt un proprietar de sclavi, violator şi ucigaş, care îi masacra pe indienii Cherokee nu atât din necesitate, cât pentru propria plăcere,  având convingeri rasiste. Istoricul David Hackett Fischer nota în „The New York Times“ că „filmul este pentru istorie ceea ce Godzilla este pentru biologie”.

„Pearl Harbour”, o altă poveste

Produs în 2001 de Jerry Bruckheimer, regizat de Michael Bay şi avându-i ca actori principali pe Ben Affleck, Cuba Gooding Jr. şi Alec Baldwin, filmul redă povestea a doi tineri piloţi prinşi în infernul abătut asupra flotei americane de japonezi. În ciuda faptului că producătorii au lansat şi o carte odată cu filmul, care conţine povestiri reale, relatate de supravieţuitori, protagoniştii, locotenenţii George Welch şi Kenneth M. Taylor, doi ofiţeri din US Army Air Corps, nu au fost încântaţi de ceea ce a ieşit. Înainte de a muri, în 2006, Taylor i-a mărturisit fiului său că faptele lui şi ale prietenului său au fost mult exagerate în film şi împodobite cu fabulaţii. 

Confuzie totală în „Apocalypto”

Lansat în 2006, filmul ne arată o faţă a mayaşilor total necunoscută. Zachary Hruby, expert în civilizaţia maya, a declarat că Mel Gibson i-a confundat pe mayaşi cu aztecii şi de aici toate greşelile se înşiruie logic. „Dar el e un actor foarte bun!”, a încercat Hruby să dreagă busuiocul.

Teoria ciudată din „Amadeus”

Deşi considerat un film de excepţie, „Amadeus” nu a fost scutit de criticile istoricilor. Filmul produs în 1984 este bazat pe zvonurile apărute la Viena după moartea lui Mozart, în 1791, cum că acesta a fost otrăvit de Antonio Salieri, compozitorul de curte al împăratului Iosif al II-lea. Dacă au putut accepta „deraierile” lui Mozart de la comportamentul normal prezentate în film, istoricii nu acceptă implicarea lui Salieri în moartea sa. Se pare că nici soţia lui Mozart, Constanze, nu a crezut aşa ceva, deoarece i-a încredinţat lui Salieri tutela fiului său.

„Gladiatorul”: un alt sfârşit al lui Commodus

Produs în 2000 şi regizat de Ridley Scott, filmul a fost un succes de box-office, iar producătorii au fost lăudaţi pentru revigorarea stilului epic. Russell Crowe, cel care l-a interpretat magistral pe Maximus Decimus Meridus, favoritul împăratului Marcus Aurelius, a devenit „peste noapte” cel mai seducător gladiator din toate timpurile şi filmele, surclasându-l pe Kirk Douglas în „Spartacus”. De fapt, personajul său e fictiv.

Supărarea istoricilor intervine cu privire la Commodus, prezentat în film ca un incestuos, îndrăgostit de sora sa, Lucilla, şi  patricid. În realitate, nu era deloc îndrăgostit de Lucilla; el a dat ordin să fie ucisă după ce s-a dovedit că aceasta a fost implicată într-o conspiraţie menită să-l asasineze. Iar tatăl său, Marcus Aurelius, a murit de variolă.

Nici moartea lui Commodus nu a fost atât de spectaculoasă cum a fost prezentată în film; el a fost strangulat în baie, după 12 ani de domnie, de luptătorul Narcissus, angajat de împărat ca să-l antreneze pentru a se lupta în arena Colosseumului.

Un glonţ în plus pentru „The Young Victoria”

Scenaristul Julian Fellowes nu a considerat că exagerează prea mult dacă Prinţul Albert încasează un glonţ în timp ce o protejează pe Regina Victoria. În realitate, agresorul a ratat ţinta. Fellowes a declarat că a vrut să scoată în evidenţă devotamentul Prinţului Albert. Casa Regală britanică a considerat detaliul „absolut inutil”.

Mai puţin sex pentru „Marie Antoinette”

În viziunea sa asupra vieţii reginei Maria Antoaneta, Sofia Coppola s-a străduit să nu greşească prea mult, axându-se pe înclinaţia acesteia spre lux şi bancheturi sofisticate, ceea ce a făcut-o să-şi piardă capul, la propriu.

Totuşi, Sofia, poate din pudoare, a dat o explicaţie surprinzătoare faptului că regina, interpretată de Kirsten Dunst, a conceput copii abia după şapte ani de căsnicie: Ludovic al XVI-lea se temea de sex! În realitate, Maria Antoaneta s-a exprimat altfel în scrisorile sale, deşi tot cu pudoare ea se plângea că soţul e mult prea dotat pentru „pasajul” ei delicat!

„Inglourious Basterds” nu poate fi tradus

Titlul celei mai recente fabulaţii marca Quentin Tarantino, „Inglourious Basterds” (2009), nici nu poate fi tradus. „Basterds” trebuia să se scrie „Bastards”.  Tarantino n-a vrut să dea lămuriri, dar reporterii au descoperit că un filmuleţ italian din 1978, numit identic, dar corect scris, i-a stricat titlul regizorului american.

Acţiunea din producţia lui Tarantino se petrece în Franţa sub ocupaţie nazistă, unde un grup de evrei-americani porneşte să-i scalpeze pe nazişti. Evident, filmul abundă de sânge şi orori, dar e străbătut de un ţel lăudabil, acela de a extermina elita nazistă, în frunte cu Hitler, cu ocazia unui eveniment: premiera unui film de propagandă la Paris.

În explozia care a torpilat sala de cinema, Tarantino pare că a uitat cum s-a derulat al Doilea Război Mondial. Sau nu?  „Este puterea cinematografiei care doboară Al Treilea Reich”, a declarat triumfător Tarantino la prezentarea filmului la Cannes.