Destăinurile colonelului Dan Antonescu, vânătorul de criminali

Pensionat anul trecut, colonelul în rezervă Dan Antonescu (51 de ani) povesteşte despre cazurile şocante pe care le-a întâlnit în decursul unei cariere de 17 ani la Serviciul Omoruri de la Poliţia Capitalei. Dan Antonescu a participat la anchete în celebrele cazuri Ioan Luchian Mihalea sau Konstantinos Passaris. Pentru ambele, criminalistul a fost avansat la excepţional.

Afară era o zloată mizerabilă de decembrie şi Bucureştiul era posac, iar maşinile roiau claxonând dintr-o parte în alta. Lumea se pregătea de Sărbători. De la geamul biroului de la Serviciul Omoruri al Poliţiei Capitalei se vedea o ninsoare liniştită şi locotenent-colonelul (la acea vreme) Dan Antonescu rămăsese de dimineaţă cufundat într-un dosar. Nu înseamna că dacă se apropie Crăciunul se opreau şi crimele.

Citiţi şi:

„Poliţistul Anului“,  dosar penal pentru furt

Legendele criminalisticii/ "Două babe" - crima care a îngrozit oraşul şi a dat numele unui cartier

Pe holuri era agitaţie şi unul dintre cei care o provoca a băgat nasul înăuntru şi l-a anunţat pe Antonescu că are musafiri. Când au intrat cei trei copii, colonelul a lăsat pixul jos, a închis instantaneu dosarul şi s-a ridicat în picioare. „Intraţi, copii", le-a spus zâmbind.

Ei s-au apropiat. Băieţelul de 11 ani, un brunet cu ochii mari, înfofolit în fular şi căciulă, ca şi cele două surori mai mici, a venit lângă birou şi a întins timid un carton colorat, cu Moş Crăciun în sania trasă de reni. „V-am adus o felicitare", a spus. „Crăciun fericit!" Apoi s-au aşezat cu toţii.

Prima dată când cei trei frăţiori l-au văzut pe colonelul Antonescu fusese cu o lună în urmă: poliţistul investiga crima comisă de mama lor, iar micuţii au depus mărturie. Pentru că fuseseră acolo, de faţă. „Am descoperit într-un canal de pe Buzeşti un cadavru, într-o stare avansată de putrefacţie. Bărbatul avea vreo 40 de ani. Am aflat că locuise prin zonă, lucrase la un service particular.

L-am găsit şi în baza noastră de date: era plin de antecedente penale - viol, tâlhării. Între două pedepse la închisoare cunoscuse o femeie şi se mutase cu ea şi cu cei trei copii ai ei. Venea în fiecare seară beat acasă, o bătea, o jignea şi o supunea la perversiuni sexuale de faţă cu copiii. Femeia a încercat să se despartă de el, dar a ameninţat-o că îi omoară pe toţi. Era un nenorocit. Ea a suportat cât a suportat toată umilinţa asta inimaginabilă, până când n-a mai putut. Într-o seară, când bărbatul a venit terminat de alcool, i-a dat cu ceva în cap şi l-a omorât."

Un caniş alb se gudură acum lângă picioarele colonelului în rezervă, aflat pe o bancă în Parcul Herăstrău. „Cuţu-cuţu, vino, mă, încoace, hai", şi Antonescu râde la el cu toată faţa şi îşi îndreaptă corpul atletic înspre căţel. Canişul îşi ia tălpăşiţa cu stăpânul lui şi Antonescu reia povestea: „Apoi, femeia s-a gândit cum să scape de cadavru. L-a învelit în ceva şi l-a tras cu o sanie spre cel mai apropiat canal, unde l-a aruncat. Şi-a luat fapta singură, dar nu am convingerea că puştii nu au ajutat-o."

„Ne percepeau ca pe gazdele mamei lor"

 În biroul lui de la „Omoruri“, discutând cu un coleg un caz, pe baza fotografiilor de la locul crimei

Gândul acesta, că poate copiii au ajutat-o să care cadavrul, i-a vizitat pe toţi cei care au luat contact cu acest caz, poliţişti sau procurori. Dar niciunul nu a zis nimic. Au lăsat lucrurile aşa. Femeia a beneficiat de circumstanţe atenuante la pronunţarea pedepsei şi a luat trei ani. Antonescu le-a explicat frumos copiilor, cu Codul Penal în faţă. Uitaţi aici, copii, pedeapsa pentru crimă este de la atât la atât, mama voastră a luat atât.

De fapt, Antonescu a vorbit mereu cu copiii, pentru că şi ei îl vizitau destul de des. Îi spunea băieţelului că el este acum capul familiei şi că trebuie să aibă grijă de surioarele lui, vorbea cu ei despre şcoală, îi îndemna să îşi facă temele şi să se ajute între ei. Uneori, se întâlneau acolo şi cu mama lor, care era chemată pentru anchetă, în biroul lui Antonescu, ca din întâmplare. Îi îmbrăţişa cu nesaţ şi îl privea cald pe colonel, mulţumindu-i fără să rostească un cuvânt.

„Cât a stat în arestul de la Poliţia Capitalei, înainte să ajungă la penitenciar, am lăsat-o în câteva rânduri să se stea puţin cu copiii. Iar ei nu au văzut-o cu cătuşele la mâini sau în zeghe. Pe noi ne percepeau ca pe gazdele mamei lor. Am încercat cumva să-i protejăm. Trecuseră prin destule momente şocante."

Copiii şi-au ucis tatăl

După 23 de ani în Poliţie, dintre care 17 ani la Serviciul Omoruri, colonelul asta îşi aminteşte cu precădere: anchetele cu copii, copii martori la crime sau copii criminali. De trei ori, Antonescu a fost avansat „la excepţional" - a „sărit" de la un grad la altul mai repede decât prevedea legea, drept recompensă pentru rezolvarea unor cazuri deosebite.

A fost făcut căpitan după cazul crimei artistului Ioan Luchian Mihalea, din 1993, a fost numit locotenent-colonel în 2000, în urma coordonării acţiunii de capturare a criminalului grec Konstantinos Passaris. Colegii din poliţie i-au spus mereu lui Antonescu „Colonelul" - un gest prin care îşi arătau respectul. Iar respectul în această meserie, mai mult poate decât în oricare alta, se câştigă. Se impune de la sine. Colegii te simt, nu îi poţi păcăli doar cu o insignă.

Antonescu a fost Şeful Serviciului Omoruri vreo patru ani, restul de 19 a fost „lucrător", cum îi place să zică. Sute de crime pe care le-a investigat, şi dintre acestea, pe cele cu copii le ţine minte până la cele mai mici detalii. „Am avut un caz cu patru băieţi, fraţi între ei. Cel mai mare avea 12 ani, cel mai mic - 4. Tatăl lor venea acasă şi îi bătea cu bestialitate, îi jignea, îi umilea. Copiilor le murise mama şi rămăseseră doar cu el. Câţiva ani au mâncat bătaie probabil cu program.

Au pus toţi patru fraţii mână de la mână şi l-au omorât pe tată. Au mers după aia la un vecin şi l-au anunţat: nea cutare, vino să îl iei pe tata. N-am mai suportat, l-am omorât. Asta te marchează. Să vezi cum abrutizarea, cruzimea, mârlănia unor oameni ajung  să facă din copii nişte criminali. Să faci anchetă cu nişte copii de şase ani care să reia firul despre cum şi-au omorât tatăl, asta nu pot uita."

După o anchetă ca asta, Antonescu ieşea din clădirea Poliţiei, urca în maşină şi se îndrepta bezmetic către un supermarket. Lua automat un cărucior şi începea să se plimbe printre rafturi. Produsele aranjate le privea fără să le vadă, se uita mai mult la oameni, se amesteca printre ei.

O bunică şi un nepoţel alegeau legume, o mamă şi un copil cumpărau un pachet de unt, o femeie şi un bărbat cu un bebeluş în cărucior zăboveau la raionul de paste. Totul era la locul lui. Era o zi normală de cumpărături. Şi Antonescu ieşea după jumătate de oră, fără să fi cumpărat un capăt de aţă, dar liniştit.

"Uneori, când simţeam că asasinul e pe punctul să vorbească, prelungeam momentul ăsta, trăgeam de el. "
Dan Antonescu
fost criminalist

Carieră

Antonescu a fost de trei ori avansat „la excepţional" - a „sărit" de la un grad la altul mai repede decât prevedea legea, drept recompensă pentru rezolvarea unor cazuri deosebite. A fost făcut căpitan după cazul Ioan Luchian Mihalea, din 1993, şi  a fost numit locotenent-colonel în 2000, în urma participării la anchetă în cazul criminalului grec Konstantinos Passaris.

„Din pixul meu, închisoare pe viaţă"

Alături de actorul american Steven Seagal, la vizita acestuia în România, când cei doi aproape că au fost confundaţi de jurnalişti

Înainte să se facă poliţist, Antonescu a lucrat la Uzina 23 august. La secţia scule şi dispozitive verificatoare, că terminase un liceu tehnic, prelucrări prin aşchiere. Spune că nu avea sau nu simţea că are vreo legătură cu meseria de poliţist, de fapt nu îşi dorise asta niciodată.

Copilărise în zona Lizeanu din Bucureşti, înconjurat de copii de poliţişti. Tatăl lui Antonescu a fost angajat în Ministerul de Interne, iar el era un băieţel energic, dar cuminte, probabil cam singurul copil din bloc care nu îşi dorea să se facă „miliţian".

A lucrat aşadar la uzină până într-o zi, când a auzit de un concurs la Şcoala de ofiţeri. Nu mai suporta atmosfera apăsătoare din secţie şi a decis că e momentul să înceapă o viaţă nouă. Avea 26 de ani. La 28, în 1987, era deja în cadrul Poliţiei Capitalei. Înalt, bine făcut, avea un păr negru şi des, sprâncene conturate şi o faţă senină, curată. Mereu aranjat şi cu o deschidere sinceră, aproape copilărească, pentru colegi.

Dacă în copilărie nu avusese nicio revelaţie cu privire la drumul pe care avea să îl urmeze în viaţă, acum ştia foarte bine ce are de făcut. Iniţial a intrat în Poliţie la departamentul „Economic", dar curând a
realizat că el e făcut pentru altceva. Aşa că s-a cerut, în 1993, la „Omoruri".

Primul instinct: să bată asasinul

Uneori, când ajungea la locul crimei şi găsea un om ucis cu bestialitate, îşi spunea că o să descopere criminalul şi că o să-l bată. Că o să-i aplice o corecţie. Dar, când îl prindea, toată ura aceea dispărea, se topea ca prin farmec. „Stăteam faţă în faţă cu el şi nu mai simţeam nimic.

Satisfacţia supremă era când începea să povestească. Îl «spărgeam» în anchetă, cum se spune la noi. Adică îl făceam să recunoască. Uneori, când simţeam că e pe punctul să vorbească, prelungeam momentul ăsta, trăgeam de el. Apoi vorbea, începea să detalieze fapta şi imediat după secundele acelea de fericire, când vedeam că presupunerile noastre, ale poliţiştilor, coincideau cu realitatea, simţeam un gol. Nu mai simţeam nevoia să-i fac nimic. Ştiam că, din pixul meu, omul acela se duce la puşcărie pentru 20 de ani sau poate pentru toată viaţa. Era suficient."

Broasca-ţestoasă a lui Ioan Luchian Mihalea

Un criminal îi arată lui Antonescu locul unde a ascuns arma crimei

Aşa a fost şi în cazul asasinilor lui Ioan Luchian Mihalea, cunoscutul artist, liderul grupului Song. A văzut în ce hal l-au adus criminalii şi abia aştepta să-i întâlnească, să le dea câteva, să se răcorească. Antonescu l-a ridicat pe unul dintre criminali de la serviciu, era lucrător în tura de noapte, la metrou. Un puşti de 20 şi ceva de ani care, împreună cu un prieten, îl ucisese pe Mihalea cu bestialitate pentru o cameră video, un casetofon şi 300 de grame de aur.

Când a văzut cât de tânăr este asasinul, Antonescu a uitat ce ură strânsese la vederea cadavrului, bătut şi sugrumat cu cablul de la telefon. A uitat pentru că tânărul acela mergea la închisoare pe viaţă. Apoi a venit ziua când trebuia să-i predea soţiei lui Mihalea apartamentul, care fusese invadat de echipele de criminalişti pentru strângerea de probe. Într-un colţ al locuinţei rămăsese un acvariu mic."

O bros­cuţă ţestoasă stătea acolo și am întrebat-o pe doamna Mihalea: «Ce aveți de gând să faceți cu ea?». Ea mi-a zis că o s-o arunce, că n-o interesează. Am luat-o, am pus-o în mașină, am dus-o la mine la birou. Era foarte apatică, nu mânca nimic, sărăcuța. M-am gândit că o fi bolnavă. Și odată eram pe-acasă, era televizorul deschis pe desene animate.

Și, în desenul ăsta animat, animăluţele pădurii erau îngrijorate pentru că broscuţa ţestoasă părea bolnavă. Eu am ciulit urechile, m-am uitat până la capăt la desene, şi am aflat cu ocazia asta că broasca ţestoasă hibernează. Era iarnă, aşa că din primăvară şi-a intrat în formă şi a început să mănânce. A trăit la mine în birou încă vreo 10 ani."

Ziua cea mai grea

După 17 ani la Omoruri, Antonescu a simţit că trebuie să spună stop. Acumulase anul trecut o oboseală care nu mai trecea cu nimic, nici cu pastile, nici cu somn. Aşa că a decis să se pensioneze. N-o să fie poliţistul acela tipic, din filmele americane, ajuns la final de carieră puţin dezorientat, care se apucă de pescuit.

Are prea multă energie, prea multă viaţă. Apoi, pentru că nu mai poate să pescuiască - „cu asta am rămas, după anii ăştia, nu pot să omor nicio muscă, darămite să pescuiesc. Îmi zic, de ce să îi iau peştişorului aceluia ceva ce nu pot să-i dau?"