„Mineriada“ lui Alexandru Ioan Cuza

Descoperiţi în ultimul număr al revistei „Historia“ o comparaţie inedită între două evenimente istorice: rebeliunea din 15 august 1865, din timpul lui Cuza, şi mineriada din 13-15 iunie 1990. 15 august 1865. În lipsa lui Cuza, plecat la băi, în Bucureşti izbucneşte o răzmeriţă. Desfăşurarea, reprimarea şi reacţiile dure ale marilor puteri seamănă bine cu ce s-a întâmplat 125 de ani mai târziu, în iunie 1990.

Prea puţin cunoscută şi cercetată, revolta din Bucureşti, din 3/15 august 1865, a fost discret ocultată de către istoriografia comunistă, deşi, evident, nici înainte nu s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea istoricilor, excepţiile notabile fiind reprezentate de contribuţiile lui A.D. Xenopol şi, mai cu seamă, de cea a lui Alexandru Lapedatu.

Rebeliunea

Dar ce s-a întâmplat, de fapt, la 3/15 august 1865? În acea zi, precupeţii din Piaţa Mare a oraşului, iritaţi de hotărârea Primăriei care le impunea să-şi desfacă produsele doar în gheretele construite de municipalitate, îşi manifestă zgomotos nemulţumirea. Lor li se alătură şi alţi negustori, în special cei de tutun, afectaţi de proaspăta lege a monopolului tutunului. Şi cum pescuitori în ape tulburi se găsesc imediat, răzmeriţa ia amploare prin aportul „unor bande de turburători, care se formaseră în diferitele puncte ale oraşului".

În replică la încercarea agenţilor Primăriei de a pune în aplicare hotărârile mai sus-menţionate, aceştia sunt agresaţi, iar localul municipalităţii, luat cu asalt şi devastat. Revolta se extinde cu repeziciune în tot centrul Bucureştiului. Mai mult chiar, unul dintre liderii Opoziţiei anticuziste, Eugeniu Carada (viitorul director al Băncii Naţionale şi al Ocultei liberale), este ridicat de acasă, potrivit propriilor afirmaţii, de către una dintre bandele de zurbagii, şi agresat.

Curios este faptul că fruntaşul liberal îi indică pe câţiva poliţişti drept coordonatori ai acţiunilor respectivei bande. Există şi alte mărturii cum că poliţiştii în civil au fost primii care au atacat sediul Primăriei. Pentru înăbuşirea răscoalei este mobilizată întreaga garnizoană a Bucureştiului, dotată cu tunuri de asalt. Represiunea se sfârşeşte cu 7 morţi şi 30 de răniţi.

Vinovaţii fără vină

În urma rebeliunii, liderii coaliţiei anti-Cuza (cei liberali-radicali) sunt arestaţi pentru organizarea acţiunii. Printre ei se află I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Al. Golescu-Albu, Eugeniu Carada etc. Acuzaţiile îndreptate împotriva lor n-au putut fi însă dovedite, cu toată intransigenţa poliţiei, fapt ce a ştirbit imaginea unui guvern incapabil să gestioneze o situaţie de criză şi să identifice responsabilii pentru aceasta.

În final, Cuza dă, de ziua sa onomastică (30 august), un decret de amnistie a celor aproximativ 150 de persoane arestate.
Nu e exclus ca, în realitate, nici adversarii lui Cuza, dar nici partizanii săi să nu fi fost instigatorii direcţi ai revoltei, ci, mai degrabă, să fi încercat să profite de conjunctura creată.

Autorităţile, ca să compromită Opoziţia, lucru care nu le-a reuşit, iar contestatarii domnului, ca să demonstreze slăbiciunea regimului în plan intern, dar mai cu seamă în exterior. Era esenţial pentru coaliţia anti-Cuza să demonstreze Puterilor Garante că principele nu se mai bucură de încrederea populaţiei şi nici nu poate ţine situaţia sub control.

Scrisoarea foarte dură pe care marele vizir Fuad-Paşa, la presiunile Rusiei şi Angliei, o adresează domnitorului la 2 septembrie 1865, este o dovadă în acest sens. De partea cealaltă, negăsind niciun vinovat pentru organizarea şi desfăşurarea rebeliunii, autorităţile s-au autoincriminat, şubrezind poziţia lui Cuza.

De ce seamănă rebeliunea din 1865 cu 13-15 iunie 1990

Intrarea domnitorului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, la Mitropolie, pentru deschiderea Camerei, 29 februarie 1860  Foto: Biblioteca Academiei Române

Pe lângă câteva diferenţe între rebeliunea din Bucureşti din 3/15 august 1865 şi evenimentele din 13-15 iunie 1990, există şi o mare de asemănări. Poate cea mai importantă asemănare priveşte vălul de enigmă şi de mister ce învăluie deopotrivă desfăşurarea celor două episoade.

Au fost ele premeditate de guvern pentru a compromite Opoziţia? Au fost ele pregătite de forţele oculte ale Opoziţiei pentru a compromite guvernul? Au fost implicaţi agenţi străini? Au fost implicaţi în violenţe poliţişti sub acoperire?

Culmea este că astăzi avem o imagine mai clară asupra mişcării din 1865 decât asupra celei din 1990. O altă asemănare între cele două evenimente este dată de „statutul de tranziţie" al ambelor epoci. Cuza asigura trecerea de la vechiul sistem feudal la cel liberal, iar Ion Iliescu, de la regimul comunist la un regim democratic.

Implicarea unor state străine

Mai mult, în ambele cazuri există un raport invers proporţional între represiune şi judecarea penală a incidentelor: represiunea a fost deopotrivă de dură - peste 100 de arestări în 1865, apoi o cifră poate similară în 1990 -, dar, în cele din urmă (cum ar spune istoricul Alex. Lapedatu), „nu s'a putut stabili cine au fost organizatorii şi conducătorii răzvrătirii".

Un alt aspect frapant în ambele cazuri este reprezentat de discuţia referitoare la implicarea unor state străine în aceste episoade.
Pentru epoca lui Cuza, Lapedatu vorbeşte despre „agenţi moscoviţi" şi despre diplomaţi (inclusiv „de la Budapesta şi Viena"). La drept vorbind, asta facem şi noi astăzi, atunci când analizăm fenomenul Piaţa Universităţii şi mineriada aferentă.

În fine (şi poate lucrul cel mai important), atât incidentul din 1865, cât şi mineriada din iunie 1990 s-au soldat cu enorme pierderi la nivelul imaginii - pentru unii dintre protagonişti şi pentru România în genere, din pricina informaţiilor care s-au propagat imediat în media străine.