Ţăranii vechi şi noi. Blestemul pământului

Din an în an, prăpastia dintre generaţiile satului se adânceşte şi mai mult. Ţăranii de altă dată mai pot fi găsiţi doar printre bătrânii satului. Cei tineri se pregătesc să plece. Gogu lu’ Dumnezeu, din Văleni-Olt, iubeşte pământul de 76 de ani. De când s-a născut. La două case mai încolo, tânărul chiabur Ion Belu vrea să vândă averea moştenită şi să fugă la oraş.

Dimineaţa, pe uliţele satului, puţini mai sunt cei care trec spre câmp cu sapa la spinare. Au vârste cuprinse între 60-80 de ani şi sunt de mult uscaţi şi cocoşaţi de muncă. Ei reprezintă ultima generaţie de ţărani autentici, care o viaţă întreagă au trudit pământul.

Citiţi şi:

Ţăranii obligaţi să ceară subvenţiile on-line: "Ce-i acela internet?"

Piteşti: Muncesc la bătrâneţe pentru că nu le ajunge pensia

Urmaşii lor, copii sau nepoţi, chiar dacă locuiesc la sat, nu au aceeaşi viziune asupra ideii de ţăran.

Plugar la 13 ani

Dacă pentru unii munca pămâtului a însemnat dragoste, pasiune, mod demn de a trăi, pentru ceilalţi pământul înseamnă pacoste, orizont închis, existenţă precară. Oraşul devine astfel un fel de fata morgana care-i ademeneşte dănţuind sub iluzia unui trai mai bun. „Sunt mândru că sunt ţăran...".

Când afirmă asta, toată fiinţa i se adună în gândul rostit. O spune greu, cu ardoare, apăsat. De parcă îi iese sufletul din piept ca să îmbrăţişeze larg, pătimaş, tot pământul muncit ca singură şi unică menire pământeană. Este Sandu Gheorghe, zis Gogu lu' Dumnezeu, sătean de 76 de ani din comuna Văleni, judeţul Olt.

I se spune „al lu' Dumnezeu" fiindcă taică-su, bolnav, sărac lipit şi nedus de prea multe ori la biserică când se supăra, înjura aprig de toţi Dumnezeii. Aşa i-au zis oamenii. Cel bătrân trecuse prin două războaie mondiale şi-un deceniu de prizonierat la ruşi, în Siberia.

„Lu' tata i s-a tras din timpul răzbioului. A venit bolnav şi-a mai trăit puţin. S-a stins la 48 de ani. Şi-am rămas eu, fiind singurul băiat, să port de grijă întregii familii. Eram tare bucuros că ştiam să merg cu plugul, să ar, să dau cu prăşitoarea prin porumb, iar tata stătea şi se odihnea, că nu mai putea. Aveam 13-14 ani pe atunci. La început puneam boabe cu parul. Aveam două traiste pe umăr, una cu porumb, alta cu fasole. El mergea cu plugul înainte şi eu după el. Cel mai greu, însă, îmi era să urc singur plugul în căruţă după arat", îşi aminteşte nea Gogu.

Cărările vieţii

De mic a fost învăţat cu munca câmpului. „Mă sculam pe la două noaptea şi înjugam boii la căruţă. N-aveam ceas pe vremea aia, ne uitam pe cer la Cloşca cu puii şi după oiştea Carului Mare, când se lăsa spre răsărit".

De la 11 ani pănă la 14 ani a mers cu oile. Lângă mâncarea pe care o avea în traisă avea şi cartea. A făcut opt clase primare. „Până să plec militar nu ştiam că va veni Colectivul. Am făcut un curs de specializare în zootehnie. Graţie adeverinţei obţinute, cum nu erau atunci prea mulţi oameni şcolarizaţi, când a luat fiinţă CAP-ul, am fost numit brigadier zootehnist. Am lucrat 16 ani la CAP. Apoi am fost nouă ani economist la o fabrică de cărămidă din localitate, încă nouă ani gestionar la Combinatul de Legume-Fructe (CLF) şi apoi la pensie. Uite-aşa mi-a trecut viaţa", zâmbeşte nea Gogu.

În tot acest timp, însă, a muncit la grădină, a plantat şi-a altoit pomi şi şi-a îngrijit via rămasă de la tatăl său. Toată lumea din sat ştia că, în pauzele de masă pe vremea când lucra la fabrica de cărămidă, în loc să mânănce, nea Gogu încăleca pe bicicletă şi se ducea să-şi vadă via. Se relaxa printre rânduri, în mijlocul frunzelor de viţă, mai scormonind la rădăcina unui butaş, mai tăind cu foarfeca o joardă uscată.

A vândut via şi a plâns

După Revoluţie pusese vie pe 50 de ari de pământ. Cumpărase teren în trei locuri diferite şi plantase viţă pe câte 10 ari, pentru fiecare copil în parte. Pentru el îşi oprise 20 de ari.

Dat fiind că a trăit aproape de satul Omida al lui Zaharia Stancu, care pretindea că la culesul viei boierul pusese botniţe oamenilor ca să nu mănânce struguri, pentru nea Gogu faptul de-a avea via lui proprie devenise un ţel, un scop în sine care trebuia atins. Via aproape că se golea de utilitatea ei practică, devenea mai mult un excitant psihic. Un fel de: trebuie să am vie. Pe cele patru vii cumpărate, al lu' Dumnezeu le-a îngrijit şi le-a muncit pe deşelate împreună cu soţia. Când n-a mai putut, bolnav fiind, a chemat oameni plătiţi cu ziua.

„Copiii n-au putut să vină să mă ajute, că aveau serviciu. Nici când se făcea vinul nu veneau, ziceau că n-au nevoie". Bolnav, bătrân, neputincios se hotărăşte să le vândă, chiar dacă ştia că va muri o parte din el. „Mi s-a rupt sufletul când le-am vândut, fiindcă le-am pus cu mâna mea şi le-am îngrijit ca pe un copil. După un an mi s-a făcut dor de ele şi m-am dus să le văd. Erau în paragină. Strugurii, care la mine parcă erau făcuţi din ceară, erau piperniciţi şi fără zeamă. Ăia nici nu le stropiseră măcar. Când am văzut asta, am început să plâng", spune nea Gogu îndurerat.

Legat de glie

Niciodată nu i-a trecut prin minte că ar putea munci altundeva decât în Văleni. „Puteam să plec, dar atât de mult am fost legat de pământ, că n-am ajuns să muncesc nici măcar o oră în altă parte. Unii au fugit de Colectiv ca dracu' de tămâie. Eu, probabil şi pentru că apucasem postul de brigadier zootehnist, şi mi-a fost drag să practic asta, n-am avut motive să plec".

S-a simţit împlinit pentru că şi-a făcut o casă, că şi-a văzut liniştit de treburi şi că şi-a îndrumat copiii pe căi bune. „Eu sunt învăţat aici la ţară să dorm în patul meu, să mă scol când vreau şi să fac ce vreau eu. Sunt mândru că sunt ţăran. Cu toate că ţăranul la ora actuală a ajuns pleava societăţii, eu zic că e talpa ţării, care-i ţine în spate pe toţi. De aici trăiesc toţi, chiar dacă ei consideră că suntem proşti... dar mulţi, vorba lui Lăpuşneanu", dă din cap obidit nea Gogu.

Umbra pomilor - urma vieţii

Deşi a fost numit de către oameni Gogu lu' Dumnezeu, ca şi taică-său, n-a fost în relaţii prea cordiale cu Cel de Sus. Tot timpul a păstrat o umbră de îndoială.

„Şi acum am ceva cu ideea de Dumnezeu, pentru că totul se opreşte undeva. Atât credinţa cât şi ştiinţa nu m-au lămurit deplin. Nici ştiinţa nu a dovedit cum a luat fiinţă Universul şi planetele, nici credinţa nu rezolvă totul. Nu anii şi moartea mă fac să cred în Dumnezeu sau că există o altă Înviere. Nu ştiu ce este după moarte, dar ştiu că am lăsat ceva în urma mea", zice nea Gogu şi se îndreaptă şchiopătând spre poarta grădinii.

Mai aruncă peste umăr: „Tată, eu în fiecare an plantez trei-patru pomi. Se usucă unul, îl înlocuiesc. Aşa şi cu omul când moare. Dar eu ştiu că umbra pomilor ăstora va fi încă o dovadă a trecerii mele prin lume."

"Mi s-a rupt sufletul când am vândut viile. După un an mi s-a făcut dor de ele şi m-am dus să le văd. Strugurii erau piperniciţi şi fără zeamă. Când am văzut asta, am început să plâng."
Sandu Gheorghe
sătean

Chiabur la 20 de ani

Ion Belu nu se simte atras de viaţa de fermier Foto: Paul Rogojinaru

Ion Belu (27 de ani) este un tânăr fermier din comuna Văleni. Aici s-a născut, aici şi-a petrecut copilăria şi tot aici a făcut şcoala generală şi liceul.

Ca şi nea Gogu, a rămas fără tată şi-a trebuit să preia singur problemele gospodăriei la o vârstă când alţii îşi parcurg fericiţi adolescenţa. Deosebirea este că părinţii lui Nelu (cum îl alintă cei dragi) au fost oameni gospodari şi înstăriţi, lăsându-i pământuri întinse şi multe capete de animale.

Astăzi are 20 de hectare de teren, pe care îl munceşte cu tractorul şi utilajele lui, şi o minifermă cu 20 de vaci, cu tineret bovin, tăuraşi la îngrăşat, vite gestante şi scroafe cu purcei. Nu se tezeşte la două noaptea când pleacă la câmp, nu se orientează după Carul Mare şi nu înhamă boii la căruţă, ci doar schimbă vitezele la maşina cu care merge pe teren.

„Intrasem la facultate, dar a trebuit să mă las când s-a îmbolnăvit tata. Când a murit, a fost nevoie să preiau toate treburile gospodăriei, fiind singurul băiat, căci sora mea s-a măritat şi e la casa ei. E greu, e muncă de zi cu zi, căci agricultura n-are sărbătoare", spune Nelu.

Parfumul Givenchy

Deşi are o prietenă de câţiva ani, grijile şi treburile gospodăriei nu l-au lăsat să se gândească prea mult la însurătoare. Seara, duminica şi în zilele de sărbătoare se îmbracă elegant şi iese în sat cu prietenii. Nu intră în discotecă, deoarece media de vârstă a celor de acolo este undeva între 14 şi 18 ani.

Casa părintească nu corespunde pretenţiilor viitorului orăşean 

„Să nu credeţi că mergem în sat în costume populare. Aşa mă îmbrăcau ai mei când eram mic şi dădeam serbare. Nu mai poartă nimeni la ţară costum popular. De obicei mă îmbrac sport şi la costum la patru ace numai când merg la petreceri. Parfumul meu favorit este cel de la Givenchy".

În fiecare an pleacă în concediu cu prietena la munte sau la mare, „pentru că ne permitem", zâmbeşte cu subînţeles. Cea mai mare bucurie, însă, o resimte în timpul Sărbătorilor Pascale şi mai ales în Ajunul Crăciunului. Atunci vine sora şi cumnatul său, se adună cu toţii în jurul porcului tăiat şi cinstesc sfânta sărbătoare cu ţuică fiartă şi vin rubiniu, abia scos din pivniţă.

Mirajul oraşului

În averea familiei intră şi 20 de ari de vie pe care o munceşte cu oameni care se pricep. „Nu mi-a plăcut să tai la vie şi nici să altoiesc pomi. Şi ca să fiu cinstit, nici n-am vrut să învăţ. Dar la fermă lucrez cot la cot cu angajaţii mei, nu stau cu mâinile la spate".

De un an de zile şi-a cumpărat un apartament în Slatina. Mirajul oraşului, forfota zilnică, confortul (de la apă caldă la televiziune prin cablu şi internet) par să-l fi cucerit în totalitate.

„Anul trecut am dat de oraş. E viaţa mai uşoară acolo. Mi-aş dori să mă angajez, că în agricultură nu e câştig sigur, adică o dată ai, o dată n-ai. Eu m-am născut la ţară, dar nu sunt ţăran. Aici vând. Vând şi plec, pentru că nu am pe cine să las în locul meu", se semeţeşte Nelu.

În cealaltă parte a satului, la câteva sute de metri distanţă, nea Gogu sădeşte un pom. Să fie cu rod şi umbră pentru cei care vor mai rămâne în Văleni. 

"Anul trecut am dat de oraş. E viaţa mai uşoară acolo. Mi-aş dori să mă angajez, că în agricultură nu e câştig sigur, adică o dată ai, o dată n-ai. Eu m-am născut la ţară, dar nu sunt ţăran."
Ion Belu
sătean, viitor orăşean