Poluare şi spirit creştin

„Creşteţi, umpleţi pămîntul şi supuneţi-l”.  „Blestemat este acum pămîntul din pricina ta”.   „[...] Din pămînt eşti luat şi în pămînt te vei întoarce.” „Duhul este cel care dă viaţă, trupul nu foloseşte la nimic.”    „Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece.” (trupul va fi nefolositor pînă la sfîrşitul timpului).

De curînd (acum cîţiva ani), Papa a inclus în lista păcatelor capitale şi poluarea mediului. Ce-i drept, asta merge împotriva unor înclinaţii naturale şi pare, cu adevărat, reformă în gîndirea creştină. De ce împotriva unor înclinaţii naturale? Pentru că, în ciuda spiritului gospodăresc cultivat în organizarea internă, creştinismul include a priori, în nucleul său, dispreţul faţă de corp.

Prin extensie, pămîntul din corp, materia căzută în păcat, ajunge să fie şi materia din jur, Pămîntul şi natura. Bine, acum, nimeni n-o să spună “distrugeţi Pămîntul”, dar atributele învăţate se combină, nu neapărat în mod conştient, în atitudini. Omul creştin simplu (ca şi copilul), care aude despre lutul din care a fost luat, despre căderea trupului şi despre carnea păcătoasă, face foarte simplu împărţirea în poli: duhul este de dorit, carnea/lutul este demn de dispreţ. Ce-i drept, nuanţele nici nu sînt foarte mult duse în detaliu; polii fiind structuraţi dogmatic, nu mai rămîne mult loc de nuanţare. Dispreţul trupului, în ciuda datoriei de bună îngrijire, naşte unul din cele mai grele conflicte din disciplina creştină. 

“Dispreţuiţi pămîntul, dar păstraţi-l curat” ar putea fi o formulare explicită de mentalitate ecologică în gîndirea creştină. În cele din urmă, ar putea fi o antinomie “normală”, una din multele cu care trebuie să ne obişnuim în viaţa creştină. Şi, în continuare, ar putea duce la un echilibru, dacă cele două tendinţe formulate în antinomie ar fi investite în mod egal. Dar...

Care este cea mai mare poruncă din Lege? “Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău, cu tot sufletul tău, cu toată inima ta, cu toată puterea ta”. Aceasta, conjugată cu altele (“Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu [...]” / “Duhul este cel care dă viaţă, trupul nu foloseşte la nimic”), trasează fără echivoc priorităţile în viaţa unui creştin; astfel, antinomia enunţată mai sus, aparent echilibrată, este de fapt puternic dezechilibrată. Astfel că gospodărirea trupului-pămînt (naturii) ajunge să fie trăită ca o datorie de mîna a doua, cel mult; sufletul este cel care contează.

Pentru noi, românii, creştini în proporţie covîrşitoare şi de şcoală veche, tradiţională (spre deosebire de americani, de exemplu, care au şcoală creştină cu aproximativ 1500 de ani mai nouă), gîndirea (şi simţirea) tradiţională reprezintă un nucleu interior dur, cu o reprezentare pe măsură. Şi tot pe măsură este şi inerţia şi rezistenţa la schimbare. Din această perspectivă, mentalitatea ecologistă, de protecţie a naturii, se lipeşte ca o etichetă nouă şi slabă pe ceva în care nu poate pătrunde; neputînd să pătrundă ca să modifice modul de a fi, mai devreme sau mai tîrziu, îşi dovedeşte superficialitatea sau cade pur şi simplu. Pentru noi, creştini vechi, ecologia ţine de acea gosporire a trupului-pămînt, care este codificată de la bun început să fie cel mult pe rangul doi. 

În cel mai bun caz va fi făcută în dorul lelii, în cel mai rău caz va fi subminată sistematic de latura radicală din noi înşine; sau, psihologic spus, de latura ascetică a reprezentării din inconştientul nostru colectiv. Ce-i drept, în cadrul Bisericii se face o puternică diferenţă între asceză prin înfrînarea trupului şi dispreţuirea lui, dar în mentalitatea comună, această diferenţă nu pătrunde (cel mai probabil în virtutea educaţiei scăzute).

O fi spiritul ecologic o latură bună a modernităţii? Este nevoie de el într-o societate creştină tradiţională? Dacă nu ar fi nevoie, am vedea gospodărirea creştină la lucru, respectiv o curăţenie-bec peste tot (exagerez, ştiu); cu toate astea, povăţuirea creştină de la biserică merge mînă în mînă cu weekend-ul cu mici şi bere în urma căruia pajiştea/pădurea rămîne plină de gunoaie; şi, cum spuneam, majoritatea oamenilor nu simt nici un conflict între astea. În concluzie (a mea), este nevoie de spiritul ecologic. Atunci, de bine, de rău, omul modern îl acceptă. La o adică e de bon ton chiar. Dar, fiind un spirit modern, care ţine într-o mare măsură de valorile occidentale, intră uşor în conflict şi cu nucleul de valori bisericeşti, conform căruia Occidentul este rapid catalogat de-la-Cel-Rău.

Noi, românii, trăim pe fundal un dublu conflict în faţa spiritului ecologic: lupta creştină împotriva trupului-Pămînt şi, la alt nivel, rezistenţa valorilor tradiţionale în faţa celor occidentale. Ce ne poate scoate din dilemă?