Angoasa de separare
0
Ne ataşăm de lucruri, de persoane, de animale iar absenţa sau pierderea lor declanşeaza sentimentul de abandon şi angoasa de separare aducându-ne suferinţă. Tu cum gestionezi astfel de momente?
Astăzi am ales să scriem acest articol împreună.
Da... chiar Tu, cel ce citeşti în acest moment aceste rânduri poţi alege acum să devii coautor! Comentariile şi poveştile tale de viaţă pe care vei fi dispus să le împărtăşeşti cu noi vor contura sensul şi direcţia acestuia.
Ţi-am stârnit curiozitatea?
Îţi voi spune o poveste şi în funcţie de cum vei rezona cu aceasta simte-te liber să ne scrii trăirile şi experienţele tale pe tema acestui subiect.
Exista odată un popor de animăluţe care vieţuiau în apele oceanului, trăind în colonii, pe algele de pe fundul oceanului.
Într-o bună zi, unul dintre animăluţe, privind cu curiozitate către înalturi, observa cu imensă curiozitate cum acolo culorile căpătau nuanţe mirifice. Uneori erau de un galben strălucitor, alteori erau de un negru ca smoala sau de un roşu strălucitor de-ţi luă respiraţia.
Începu să întrebe în dreapta şi în stânga ce se întâmpla acolo în înalturi şi cum de se văd astfel de culori. Toţi ridicau din umeri neştiind să-i răspundă la întrebare căci nimănui nu-i trecuse măcar prin gând să-şi piardă timpul privind către înalturi.
Negăsind vreun răspuns se duse la sfatul înţelepţilor:
- Măriţi înţelepţi... Ce este acolo sus în înalturi unde se văd acele culori nemaivăzute?
- Este tărâmul de dincolo, îi răspunseră aceştia, este locul în care mergem cu toţii după ce murim!
- Eu vreau să merg să cunosc acele locuri chiar acum căci minunate lucruri par să se întâmple acolo!
- Nebunule, strigară în cor înţelepţii, nu înţelegi că nu putem merge acolo decât după moarte?
- Dar nu mai pot aştepta... şi fără a mai sta prea mult pe gânduri se desprinse de alge şi îşi luă cu toată forţa avânt către înalturi.
Degeaba s-au chinuit înţelepţii să-l prindă de picioare şi să-l tragă înapoi căci cu mare zbatere se desprinse şi încetul cu încetul, ca într-o plutire de vis, începu să se înalţe.
Galbenul strălucitor al înalturilor devenea tot mai intens pe măsură ce se tot apropia de el şi cu mare uimire se trezi la suprafaţa oceanului invadat de soarele orbitor şi fierbinte. Valurile îl legănau uşor purtându-l încetul cu încetul într-o călătorie minunată.
Şi cum plutea el acolo, purtat de valuri, trecea pe deasupra altor colonii de animăluţe asemănătoare lui. Aceştia îl priviră la început cu uimire ce se transformă mai apoi în admiraţie.
Poveştile despre cel ce plutea în înalturi îl precedau deja şi nu după mult timp cum apărea plutind deasupra vreunei colonii cu toţii îngenuncheau şi strigau din toată inima:
- Iată-l pe Messia, iată-l pe Messia...!
Valurile îl purtau tot mai mult către largul oceanului când ajunse deasupra unei alte colonii şi unul mai curajos îşi ridică vocea către El:
- Mărite Messia... cum faci tu de pluteşti acolo în înalturi?
Acesta rămase o vreme pe gânduri şi apoi cu un zâmbet blajin spuse:
- Este simplu... într-o zi am renunţat să mă mai agăţ!
Prezenţa unei persoane dragi ne dă o stare de linişte şi fericire în timp ce absenţa acesteia creează nelinişte şi suferinţă.
Pierderea unei persoane dragi, absenţa acesteia sau pur şi simplu faptul că cel sau cea în care am investit sentimente alege să nu mai relaţioneze cu noi, ne face să trăim angoasa de separare şi sentimentul de abandon, o retrăire dureroasă la nivel inconştient al separării de mama din copilărie.
Lacrimi, furie, deznădejde, negare, suferinţă... îndreptate uneori către cel pe care l-am pierdut, alteori către noi, trăind sentimente de vinovăţie uneori închipuite sau îndreptate către Dumnezeu care a permis să se întâmple acest lucru, încercând în variate forme să ne agăţăm de cel ce a plecat, de fiinţa acestuia sau amintirea lui.
Aştept cu interes comentariile voastre şi până la următoarea reîntâlnire vă urez să vă trăiţi viaţa în Echilibru!
Se încarcă comentariile...
