Caragiale, azi

Mi se pare de neînchipuit să revezi «O scrisoare pierdută» şi să nu te gândeşti la personajele care populează scena politică de azi.

Poate părea o banalitate să le reaminteşti cititorilor de azi cât de actuală rămâne opera lui Caragiale. Înaintea noastră, s-a spus de nenumărate ori că piesele sau schiţele sale sunt nemuritoare. E uşor de explicat de ce. Nenea Iancu a scris despre teme care surprind, până la esenţă, trăsăturile poporului român.

De aceea, poveştile sale sunt valabile oricând, dar nu oriunde. „Autorul «Nopţii furtunoase» n-a dezvăluit trăsăturile amuzante ale democraţiei în general, ci trăsăturile democraţiei de pe malurile Dâmboviţei", nota, pe la sfârşitul anilor '90, Ion Cristoiu. Gazetarul adăuga că textele caragialiene sunt de nedescifrat pentru un străin.

„«O scrisoare pierdută» e mai greu de înţeles în SUA. Un american n-ar putea pricepe de ce Tipătescu nu pune un asasin plătit să-l împuşte pe Caţavencu. Un neamţ n-ar înţelege cum e posibil ca o scrisoare să se piardă pe drum. (...) Iar un englez s-ar întreba, de exemplu, cine sponsorizează banchetul din final?! (...) Un rus, îndeobşte hrănit cu proza lui Dostoievski, n-ar pricepe de ce, ajunşi în dramatica dilemă, Tipătescu şi Zoe nu se sinucid împreună", comenta gazetarul.

Reciteam rândurile maestrului Cristoiu când am aflat că, joia care vine, colegii de la „Dilema Veche" ne-au pregătit o surpriză: un DVD cu piesa „O scrisoare pierdută", în inegalabila montare TV din 1982, purtând semnătura lui Liviu Ciulei. În distribuţie, nume de răsunet ale scenei româneşti, unele trecute din păcate în nefiinţă: Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Petre Gheorghiu, Dem Rădulescu, Mircea Diaconu, Ştefan Bănică, Fory Etterle.

Inspirata iniţiativă de a scoate pe piaţă această reprezentaţie se potriveşte perfect cu o revistă ce păstrează viu spiritul lui Nenea Iancu. Prin însăşi titulatura sa, dar şi prin replica înscrisă, în loc de motto, pe frontispiciu: „Sunt vechi, domnule!" Nu întâmplător, îmi povestea Mircea Vasilescu, atunci când se vorbeşte despre Caragiale în redacţia „Dilemei Vechi", i se spune, simplu, „Patronul"!

Mi se pare de neînchipuit să revezi „O scrisoare pierdută" şi să nu te gândeşti la personajele care populează scena politică de azi. Poţi recunoaşte repede figura demnitarului cu apucături dictatoriale („Îl împuşc! îi dau foc!"), a femeii din spatele oricărui bărbat de stat („Vom lupta contra oricui... Vom lupta contra guvernului!"), a poliţaiului abuziv („Curat violare de domiciliu, da' umflaţi-l!"), a bugetarului corupt („Famelie mare... renumeraţie după buget mică"), a intrigantului politic („Dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie! Dar s-o ştim şi noi!"), a candidatului oportunist („Pac! la Răsboiul") şi, nu în cele din urmă, a eternului demagog („Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?").

Faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi încercaţi să-i încadraţi în rolurile de mai sus pe Ion Iliescu, Traian Băsescu, Mircea Geoană, Crin Antonescu, Elena Udrea, Vasile Blaga, Marko Bela sau Vadim Tudor. Cât despre poporul român, el nu poate fi decât Cetăţeanul Turmentat, care se întreabă fără întrerupere: „Eu pentru cine votez?".