Eşti sigur, Ioane?

Ioane, toată viaţa ta ai trăit şi trăieşti pentru sufleţelul tău.

Ai învăţat la perfecţie arta linguşelii. Eşti perfid până-n măduva oaselor şi ai un tupeu cât Casa Poporului. Ai învăţat de la maeştrii tăi, politicieni, deputaţi, şefi de instituţii publice ori de societăţi de stat, să umileşti. Să-i calci pe oameni, să urli ca o hienă înfometată. Ai învăţat atât de bine să te strecori pe sub fustele celor mai puternici ca tine şi să rupi hainele de pe ei celor mai slabi ca tine.

Ai vocea hotărâtă, Ioane. Nu ştii nimic, dar absolut nimic despre meseria scrisă cu litere de-o şchioapă pe diploma ta de licenţă, obţinută în săli de examene fără camere de luat vederi. Nu ai habar ce înseamnă compasiunea, ce înseamnă bunătatea, ce înseamnă respectul faţă de oamenii din jur. Ah, dar ce bine ştii tu, Ioane, să aranjezi o licitaţie! Cât de bine ştii cum să lucrezi pe la spate un sistem cu legi făcute pentru hoţi! Cât de bine ştii tu, Ioane, cum merge treaba cu şpaga, peşcheşul, „atenţia"!

Lucrezi la stat, Ioane, de când te ştii. Ai început de jos. Ai fost, mai întâi, un pui de nimic printr-o primărie, direcţie ori regie. Dar, ai avut ambiţie, Ioane! Nu ai dormit nopţile. Te-ai zvârcolit şi ţi-ai promis în barbă că o să vină şi vremea ta. Ai muncit mult, Ioane. Pentru partide. Ai lipit afişe, ai postat comentarii pe Internet. Te-ai scuipat cu „duşmanii" şefului tău. Şi ţi-ai schimbat şefii ca pe nişte cârpe. Ai jignit, urlat. Ţi-ai consumat energia. Dar, a meritat, Ioane. Ai un post bun acum. De unde te poţi înfrupta şi tu, Ioane, din marele furt naţional. Şi ţi-ai luat şi maşină, şi ţi-ai făcut şi vilă. Şi mergi în vacanţe pe coaste de azur, Ioane. Şi îţi este bine. Şi, da, Ioane, ai dreptul să visezi! Căci sigur vei ajunge, într-o zi, deputat, senator, primar, sau măcar un şef pus undeva la ugerul unui purcoi de bani publici. Vei ajunge, Ioane, căci în ţara asta aşa merg lucrurile. Şi tu o ştii foarte, foarte bine. Ai colegi, Ioane! Mulţi! Sunt alte mii de „nimicuri" ce împânzesc instituţiile publice, care colcăie prin birourile mari şi răcoroase, cu ambiţie în ei. Învaţă de zor. Ţes de zor. Printre geamurile de termopan, cumpărate la preţ de aur de unul care deja s-a ajuns, abia pătrunde sunetul umilinţei. La uşile închise sunt cozile lungi, lungi de români. Care îşi aşteaptă dreptul. Dreptul lor garantat de lege, refuzat de mitocănia şi mârlănia „nimicurilor". Dar voi, Ioane, voi ăştia de vă pregătiţi să conduceţi ţara asta mâine, aveţi deja nasurile fine. Şi vă pute a sărac, Ioane. Aveţi sufletul şi mintea bătucite de nesimţire.

Dar ești sigur, Ioane, că aşa e? Eşti sigur că eşti pe felie? Că îţi merge totul din plin? Dacă ai să cazi, azi, mâine, sau poimâine? Dacă ai să îţi dai seama că eşti ceea ce eşti, adică un nimic?

P.S.: Ioane, eu sunt una dintre aceia care nu te vor lăsa să dormi liniştit! Şi ca mine sunt zeci de mii, Ioane. Şi încă ceva, Ioane. Suntem din ce în ce mai mulţi!  

Ramona Ursu este jurnalist