Ieşim, zău, mai ieftin cu o dictatură

De bine, de rău, într-o dictatură măcar ştii cui i te poţi adresa – fie cu o petiţie, fie cu un cocktail Molotov.

În minutul 90, când nu le-a mai rămas în cap nici brumă de tactică, fotbaliştii proşti închid ochii şi trag la poartă din orice poziţie, în speranţa că mingea va intra în plasă cu ceva noroc. Draga noastră clasă politică, ce n-a suferit niciodată de prea multă inteligenţă, pare să fi ajuns şi ea în minutul 90. Nu înţelege nimic din ce-i în jurul ei, din ce se întâmplă dincolo de palatele în care stă şi de sticla televizoarelor la care se uită, şi în disperare de cauză închide ochii şi trage un ultim şut în gura electoratului: alegeri locale şi parlamentare simultane.

La început am crezut că e o glumă sau un fonfleu de presă. Apoi am aflat, de la premierul Boc, că „s-a mai discutat". Când? Nu ştim. Aflăm apoi că şi Opoziţia, dar şi ungurii ar cam cocheta cu ideea. Acum, un şuvoi de declaraţii, venit cam dinspre toate culorile politice, încearcă să ne vâre cu anasâna pe gât această idee: poftiţi de puneţi ştampila simultan pe şase buletine de vot: primar, consiliu local, preşedinte de Consiliu Judeţean, consilieri judeţeni, deputaţi şi senatori. A urmat o idee încă şi mai periculoasă: să fie toţi aleşi dintr-un singur tur de scrutin, după sistemul „primul clasat ia totul, indiferent câte voturi adună" - fapt care generalizează cea mai toxică, irelevantă şi lipsită de legitimitate alcătuire a puterii într-un stat democratic. Şi pentru ca cele două idei proaste să nu stea stinghere, iaca se iţeşte şi a treia: să se elimine pragul electoral pentru Parlament. Adică după ce ne‑am chinuit 20 de ani ca să scăpăm cât de cât de o grămadă de răgălii din Parlament, să ne întoarcem la un fel de CPUN, pe motiv că asta ar „democratiza scrutinul" - după cum explică, doct şi aiuritor, savantul politolog Cristian Preda.

Cel mai frecvent argument în favoarea ideii, invocat chiar de minţi aparent luminate, este acela că ieşim mai ieftin aşa. Pai, dacă e să vorbim strict contabil, e bine ştiut că dictatura e mai ieftină decât democraţia, dar să nu omitem că o democraţie prea ieftină poate fi chiar mai periculoasă decât o dictatură. De bine, de rău, într-o dictatură măcar ştii cui i te poţi adresa - fie cu o petiţie, fie cu un cocktail Molotov. Ce te faci însă într-o democraţie în care primarul cântă manele la nunţi, consilierii sunt regi ai asfaltului, deputatul este un fost interlop, actualmente „om de afaceri controversat, iar senatorul e fie fostul şef al Gospodăriei de Partid, fie fiul său? Cui să te plângi? Unde să arunci mai întâi Molotovul?

Nu ştiu de ce, dar am impresia că alegerile de duminică, de la Maramureş şi Neamţ, sunt cele care au apăsat trăgaciul. În pofida declaraţiilor triumfaliste şi reciproc acuzatoare care vin din ambele tabele, nici Puterea şi nici Opoziţia n-au înţeles nimic din ceea ce vrea de fapt electoratul. Şi în loc să-şi pună capul la treabă ca să afle, fac toţi ce-i duce mintea, atâta câtă e: închid ochii şi trag la poartă.