A (re)reînceput. Criza

Drama României este că a fost surprinsă de cele două crize economice succesive cu una dintre cele mai penibile clase politice din lume.

România, că aşa este ea norocoasă de felul ei, n-a apucat să iasă bine din criza anterioară, că se pregăteşte să prindă, nepregătită, că aşa îi este felul, cel de-al doilea val, despre care unii analişti economici cred că va fi mai puternic decât cel dintâi. Alţii măcar au avut noroc de o pauză de un an, un an şi ceva. Desigur, ne-am putea consola şi noi că, nefăcând pauze, am rămas în mână, ne-am păstrat antrenamentul. Din păcate, văzând primele reacţii ale diriguitorilor noştri, înţeleg mai bine de ce n-au fost în stare să ne ducă la vreun liman în cursul primei crize şi mă îngrijorează parcă şi mai mult cea de-a doua. Preşedintele nostru, cu competenţa economică recunoscută, ne-a sfătuit să nu folosim termenul „criză", ci pe cel de „reacţie", pentru că, deocamdată, lucrurile nu sunt clare. Şi asta deşi dumisale nu-i este neapărat teamă de cuvântul criză. Adevărul este că de cuvânt nu-mi este nici mie teamă, dar criza ca atare, una nouă, cu aşa boci la cârma ieşirii din situaţie, mă sperie cu adevărat.

Cu vreo săptămână înainte de „reacţia" pieţelor la discursul neinspirat al preşedintelui american şi la scăderea ratingului SUA, dl Boc ne explica radios că, începând din octombrie, bugetarii şi pensionarii vor începe să primească înapoi banii pierduţi cu prilejul primei crize. Preşedintele, care simte, deşi nu pricepe, totuşi, cu o secundă mai înainte, mersul treburilor, l-a contrazis şi l-a acuzat de iresponsabilitate. Cum dl Boc este mai rapid în mişcări decât Hopa Mitică şi mai ascultător decât o domnişoară de la pension, a revenit că nu doar că nu poate fi vorba despre vreo recuperare, dar salariile bugetarilor îngheaţă, iar pensiile urmează a fi congelate, probabil, dacă ţinem seama de facturile la întreţinere ce se întrevăd, laolaltă cu deţinătorii acestora, pensionarii. Prima luare de poziţie a dlui Boc fusese ocazionată de declaraţia relativ îngăduitoare a negociatorului FMI legată de bilanţul acordului încheiat cu instituţiile finanţatoare mondiale, cea de-a doua de răsteala preşedintelui. Că aşa este premierul nostru, reactiv! De cealaltă parte, Opoziţia o ţine pe a ei, promiţând revenirea la veniturile de dinainte de iulie 2010, fără a face caz şi de locul în care vor găsi resursele, iar udemeriştii, imparţiali ca toţi românii, sunt cu sufletul la guvernare şi cu mintea, mai populistă, alături de Opoziţie.

Sigur, noi putem glumi pe seama conflictelor dintre Putere şi Opoziţie, ne putem amuza pe seama controverselor din interiorul celei dintâi, dar adevărul gol-goluţ este că scroafa e moartă în păpuşoi. Problema nu este că a dat peste noi prima criză exact pe vremea când economia „duduia", nici măcar aceea că ne izbeşte cea de-a doua când n-am apucat încă să lichidăm efectele celei dintâi. Problema este că aceste două fenomene de catastrofă ne-au prins având una dintre cele mai penibile clase politice din lume. Puterea actuală nu este în stare de vreo măsură de relansare economică, fiind pricepută doar în tăierea cheltuielilor şi mărirea taxelor, iar Opoziţia se dovedeşte incapabilă să treacă dincolo de promisiunile fără acoperire. Puterea nu are în mod limpede o strategie de creştere economică, deci de producere de resurse, iar Opoziţia, dacă are vreuna, o ţine atât de secretă încât nici ea n-a aflat-o. Şi toată lupta politică, toată bătălia de programe se opreşte la nivelul elementar, etichetele - „alianţa socialistă" e porecla dată de Putere uniunii de Opoziţie, „pedişti" şi „oranjgutani" sunt cele aplicate principalului partid de la guvernare. La acest nivel de luptă politică, nu cred că este ceva de aşteptat din partea politrucimii noastre de toate culorile!