La muncă!

Sunt curios să aflu care au fost măsurile luate de statul român pentru încurajarea exporturilor şi redresarea economiei.

E o adevărată obsesie, o isterie naţională... Cum zici ceva de salarii, de nedreptate socială, cum te-ndoieşti de inteligenţa premierului sau - Doamne fereşte! - de infailibilitatea preşedintelui, numai ce se ridică de la sol un stol de cetăţeni vigilenţi care, cu o falcă-n cer şi cu alta-n pământ, îţi dau replica: „La muncă!" Te fâstâceşti, te trec sudorile, te ia cu leşin. Eşti ori bugetar nesimţit, ori evazionist, speculant, profitor, tonomat, sindicalist, pensionar sau mogul (aici aş mai fi vrut să adaug ceva, dar se pare că s-au terminat categoriile sociale)... Cutezi să întinzi mâna la Măria Sa, Statul? Cetăţene inconştient, îl inoportunezi cu aberaţiile tale? Da' ai tupeu, mizerabile! Comunistule! Aşa sună, pe scurt, acuzaţia revărsată din vârful statului până la talpa lui. Urmează concluzia, ca o înjurătură, la final: „La muncă!"

Părerea statului e că muncim prea puţin şi pretindem prea mult. Cetăţenii sunt duşmanii prosperităţii. Am fi ieşit demult din criză dacă nu erau românii să tragă căruţa-ndărăt. Ţin să vă amintesc că şeful statului le-a recomandat celor cărora nu le place să-şi ia băgăjelul şi să plece. Medicilor, de exemplu. Profesorii, dacă le pute în învăţământ, să-şi deschidă o covrigărie. Trăiască 300.000 de covrigării! Împotriva opiniei oficiale, dintre cei 2,7 milioane de români care şi-au părăsit patria mumă, cel puţin 2,2 milioane muncesc de zor şi trimit bani în ţară.

S-ar zice, tot din punct de vedere oficial, că străinătatea i-a pus la muncă, i-a disciplinat, i-a făcut serioşi şi i-a dat pe brazdă. Foarte frumoasă teorie, dacă n-am avea şi reversul medaliei: occidentalii care vin la noi, ba cu afaceri, ba în vizită, se contaminează de lenea, de necinstea şi neseriozitatea româneşti. O fi adevărat? Chiar suntem un neam de lasă-mă să te las? Nu cumva organizarea statală sau instituţională creează cadrul mizerabil al unei sărăcii corupte?

Munca a fost, la origine, un chin: „muncile facerii", îl „muncesc" dracii pe păcătos - se spunea în popor. Nu te duci la serviciu de plăcere, nici chiuind de bucurie. Dar vrei să-ţi câştigi existenţa, dacă se poate cinstit şi onorabil. Punct. Ce-i deosebeşte pe guvernanţii noştri de omologii din lumea largă este neînţelegerea valorii muncii. E o boală naţională, compatrioţii noştri sunt demni doar de dispreţ. O imensă îngrămădeală de indivizi furăcioşi şi profitori. Cea mai mare laudă e, paradoxal, să fii „sărac şi cinstit". Asta e imensa minciună în care ne complăcem cu căţel şi purcel. Valoarea de întrebuinţare a muncii ne e străină. De aici şi lupta statului cu propriii cetăţeni, dar şi imposibilitatea cetăţenilor de a fi solidari. Demnitatea celui care munceşte e călcată-n picioare, dreptul de a trăi onorabil e luat în tărbacă. Am privit amuzat declaraţiile sforăitoare că exportăm în forţă, că am ieşit din criză, că am echilibrat bugetul. Ţin să vă aduc aminte că, înainte de 1989, România exporta de zor, dar cetăţenii nu se bucurau de foloasele propriei munci. Mai mult, privindu-ne, rebegiţi, la cozi, cu ochii sclipind după un copan de pui sau după o sticlă de lapte, Elenei Ceauşescu i s-a făcut scârbă. „Hârciogi", ne-a caracterizat marea doamnă de partid şi de stat. N-o meritam pe ea, nu-i meritam pe ei. Aşa a ordonat ca, de a doua zi, cozile să fie mutate în spatele magazinelor. Nu alta e atitudinea autorităţilor de azi!