Ura ca mod de viaţă

Există însă, în lumea românească, semnificative categorii de cetăţeni care par să-şi ţină zilele cu un singur aliment: ura îndreptată împotriva cuiva.

Mânia e omenească. Poate fi şi divină. Se vorbeşte de „sfântă mânie", de furia zeilor, de Iisus izgonindu-i cu biciul pe negustorii din templu. Ura însă, ura constantă, tenace, devenită ocupaţie cotidiană, e în afara omenescului. E o boală sufletească, o voluptate morbidă, o viclenie a demonilor. Nu poţi trăi fără încetare sub semnul ei, dacă vrei să-ţi conservi sănătatea interioară. De o „sfântă ură" (ura de clasă) s-a vorbit numai în perioada „aurorală" a comunismului.

Există însă, în lumea românească, semnificative categorii de cetăţeni care par să-şi ţină zilele cu un singur aliment: ura îndreptată împotriva cuiva. Nu mă refer la cei care, nemulţumiţi de politicieni, legi, curbe de sacrificiu, demagogie şi incompetenţă, se înfurie periodic şi îşi varsă năduful pe unde apucă. Mă refer la cei care şi-au făcut din ură şi din exprimarea ei o profesie lucrativă, un program, un mod de viaţă. Ura pare să fie, în aceste cazuri, preocuparea dominantă a persoanei, unicul conţinut al prestaţiei ei publice: un viciu şi o obsesie.

Te poţi scula şi te poţi culca în fiecare zi cu o grijă, cu o dorinţă de împlinire, cu un afect intens, euforizant sau melancolic. Pe vremuri, lumea se scula şi se culca făcând o rugăciune. Dar să te scoli şi să te culci cu maxilarele încleştate, să fii locuit, neîncetat, de proiectul demolării, să cauţi mereu, hămesit, strategia optimă a linşajului, trebuie să fie cumplit. Evident, cei loviţi de această patimă mă irită şi, adesea, mă dezgustă. Dar - o spun fără ipocrizie - mi se întâmplă, nu o dată, să îi compătimesc.

Încerc, de pildă, să mă pun în pielea celor care îl urăsc pe Traian Băsescu. Nu în pielea celor 90% dintre români care şi-au pierdut încrederea în el, ci în pielea micului grup de activişti anti-prezidenţiali care ne oferă, seară de seară, cu o nedisimulată bucurie a atacului, ample execuţii publice. Par cu toţii să nu mai aibă altă treabă, altă viaţă, alte satisfacţii, decât zdrelirea portretului prezidenţial, pornind de la orice. Cum arată viaţa lor de familie? Iubirile lor? Ficatul lor? Ce visează? Ce le face plăcere? Ce citesc?

Dar încerc să mă pun şi în pielea preşedintelui. Care nesocoteşte frecvent prestigiul suveran al poziţiei sale, pentru a se răfui, nervos, cu unii ziarişti şi doi-trei „moguli". Îl văd irosindu-se în atac, distribuind, în toate direcţiile, epitete joase, supărat pe popor (după ce l-a idolatrizat) şi păstrându-şi îngăduinţa numai pentru versurile lui Păunescu şi pentru primii zece ani de preşedinţie ai lui Ceauşescu. Sper, totuşi, că e mai curând mânios şi impulsiv decât sufocat de ură. Dar dacă se va îndârji, de la o zi la alta, împotriva te miri cui nu va avea decât de pierdut.

Încerc să mă pun şi în pielea câtorva tineri (sau mai puţin tineri), care, de o bună bucată de vreme, trăiesc pentru a-şi etala ura faţă de Liiceanu. Nu ştim încă mare lucru despre cine sunt şi ce pot. Dar ştim că Liiceanu îi scoate din minţi. Sau Patapievici. Sau Pleşu. Îşi risipesc tinereţile molfăind, palizi, chinina resentimentelor lor fruste. Trăiesc prin ricoşeu, cuprinşi de o indispoziţie fără evoluţie. Greu de conceput îmi apare şi psihologia multor forumişti, care aşteaptă, excitaţi, ocazia săptămânală de a înjura gros, de a blestema, de a-ţi poci numele, de a te invita să mori.

Au toţi nefericirea să creadă că, pentru a părea inteligent, trebuie să atârni, mereu, de o beregată. Ura pare să devină, în asemenea cazuri, nu doar un mod de viaţă, ci un divertisment şi un ideal. Nu pot decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ferit, până acum, de această anticameră a iadului.

Andrei Pleşu este scriitor, eseist, rector al Colegiului „Noua Europă". A publicat numeroase volume de studii şi eseuri.