Moderator / moderatoare

Moderatorul român nu moderează: ia la întrebări, dojeneşte, demonstrează şi condamnă.

Am mai scris, în treacăt, despre unii dintre moderatorii noştri de televiziune. Degeaba. Nu că m-aş aştepta să-i văd transformându-se peste noapte în figuri exemplare ale meseriei. Dar mi-aş dori să întrezăresc, pe chipul lor, măcar din când în când, o umbră de reflexivitate, un mic dubiu de sine, un minim efort de autoeducaţie. Mi s-ar părea normal să simt că îi preocupă statutul lor profesional, rolul şi rostul prestaţiei lor. Inutil. Dacă e să dau o definiţie globală a „breslei" aş spune că e vorba de o sumedenie de inşi cu trei caracteristici: 1. o suverană siguranţă (şi mulţumire) de sine, 2. un fond nevindecabil de proastă dispoziţie şi arţag şi 3. conştiinţa unei competenţe fără breşă, în toate domeniile, dublată de convingeri politice ferme. Moderatorul român e un domn sau o doamnă care are de spus ceva şi preferă să o facă recurgând la câţiva invitaţi, mai mult sau mai puţin decorativi. Moderatorul român nu moderează: ia la întrebări, dojeneşte, demonstrează şi condamnă. Nu e o fire interogativă: are, încă dinaintea emisiunii, toate răspunsurile.

Acest tip de comportament e la antipodul tuturor definiţiilor pe care termenul „moderator" le subînţelege. Moderatorul e un „prezentator", adică cineva care facilitează prezenţa a ceva sau a cuiva, în beneficiul publicului. Evident, treaba lui nu e să se prezinte pe sine. Mai departe: moderatorul e, structuralmente, „gazdă". El invită, primeşte şi se străduieşte să-şi slujească cu graţie musafirii, aşa încât toată lumea să se simtă bine: nu-i ceartă, nu le varsă vinul în poală, nu le dă lecţii. Şi face tot ce poate ca să stimuleze conversaţia. Când unii dintre invitaţi intră în contradicţie cu alţii, rolul moderatorului este să potolească asperităţile, să destindă atmosfera, să asigure tonul civilizat al discuţiei. Moderatorul e, prin excelenţă, un „arbitru". Nu ţine partea nimănui, nu acceptă complicităţi cu o opinie împotriva alteia. Aliatul lui este telespectatorul care vrea să se lămurească, ascultând argumentele tuturor celor angajaţi în dispută. Moderatorul e un „mediator": el încearcă să creeze o punte între exponenţii taberelor opuse, să întreţină şi să modeleze dialogul, astfel încât fiecare voce să se audă distinct, iar cei care ascultă să-şi facă o idee proprie despre subiectul aflat în dezbatere. Aud că, în Statele Unite, moderatorului i se spune, prescurtat, MC, adică „maestru de ceremonii". E o bună circumscriere a profilului său: el administrează „protocolul" unei confruntări, o pune în scenă, are grijă ca regulile „coreografiei" dialogale să fie respectate. Înţeles astfel, moderatorul e responsabil cu „ţinuta" şi cu „stilul" evenimentului. Mai nou, a apărut şi conceptul „moderatorului de forum" care, în principiu, se îngrijeşte tocmai de igiena textelor expediate pe internet, suprimând insulta, divagaţia, manifestările extreme. (La noi e o meserie încă inexistentă). În sfârşit, până şi în fizică, se numeşte „moderator" o substanţă folosită în reactoarele nucleare pentru a tempera viteza neutronilor prea rapizi. E vorba, aşadar, tot de un agent regulator, de o instanţă care „încetineşte" pripelile, care ţine energiile disparate sau excesive sub control.

Mă întreb dacă moderatorii noştri s-au gândit vreodată la această semantică a posturii lor. Nu le-ar strica. Ar înţelege, poate, că nu trebuie să-şi ia aere de dresori severi, de gospodine nervoase sau de diriginţi nemulţumiţi. Şi că nu ne interesează foarte mult ce cred ei despre lume şi viaţă, pentru simplul motiv că, deocamdată, nu au de raportat nicio ispravă personală, în afara micilor lor bombăneli pe sticlă.