Unde sunt femeile de altădată?

„Să fie această defeminizare rodul otrăvit al bătăliilor feministe?“ FOTO 123RF

Ca om de modă veche ce mă aflu şi la o vârstă care nu-mi mai îngăduie să mă schimb, am o idee foarte precisă despre însuşirile pe care se cade a le atribui feminităţii. Nu ştiu alţii ce cred, dar eu am fost totdeauna convins că feminitatea se poate succint defini prin tandreţe, delicateţe, spirit de fineţe, gust, devotament, frumuseţe şi farmec.

Adjectivele asociate acestor substantive, ca şi altele, multe, pe care n-are rost să le înşirui, alcătuiesc un set cât se poate de caracteristic. Ceea ce nu înseamnă că ele reprezintă apanajul exclusiv al femeilor. În felurite combinaţii, le regăsim şi la bărbaţi. Diferă accentele. Sau importanţa pe care o acordăm unora sau altora. Totodată, socotesc misoginismul, fie hard, fie soft, o prostie atât de mare, încât le sugerez  femeilor să nu se simtă ofensate când viaţa le scoate în cale bărbaţi incapabili să le preţuiască. Sunt fericit că vremea noastră apără principiul egalitatăţii sexelor. Urmăresc de când m-am întors în ţară un serial de televiziune despre Irlanda de la începutul secolului XX, descriind viaţa de pe şantierul naval pe care a fost construit Titanicul.

Politizarea problemei egalităţii

 Nu m-am putut opri să nu fiu revoltat de excluderea femeilor de la vot cu o sută de ani în urmă, realitate pe care o cunoşteam, fireşte, dar ale cărei manifestări concrete în plin Occident european mi-au trezit un gust amar. Şi care m-a împins să mă gândesc încă o dată la lupta pentru emancipare a femeii din epoca respectivă, ilustrată în atâtea opere literare de neuitat, mai mult, să mă întreb dacă nu e cazul să-mi revizuiesc părerea, nu foarte favorabilă, mărturisesc, despre mişcarea feministă de după Al Doilea Război. O mişcare care priveşte nenuanţat egalitatea sexelor, neţinând cont de diferenţele, totuşi naturale, dintre ele. Ca să vorbesc limpede, reproşez feministelor politizarea problemei egalităţii. Fapt care se va dovedi contraperformant. Mai în glumă, mai în serios, cineva observa că emanciparea a constat în aceea că astăzi femeile sunt libere să facă politică umăr la umăr cu bărbaţii, fără ca bărbaţii să fi obţinut dreptul de a face meserii rezervate prin tradiţie femeilor. 

Ideea de a discuta despre feminitate ca dat, în primul rând, natural şi, abia apoi, social, istoric sau politic, mi-a venit citind un articol din „Dilema veche“ de acum două săptămâni, în care Andrei Pleşu relata o întâmplare pe care o trăise la o pensiune de pe valea Ştezii, din sus de Răşinarii lui Goga şi Cioran, întâmplare pe care o aflasem chiar de la proprietarii pensiunii, la care trag destul de des eu însumi, ca la nişte prieteni dragi. O femeie relativ tânără, care era ghid din partea Ministerului de Interne (pe scurt, MAI, ca şi, inspirat de luna cu pricina, numele pensiunii!) al unei delegaţii de chinezi, l-a admonestat cât se poate de vehement, pentru simplul motiv de a fi strâns, la sfârşitul programului muzical, mâna solistului la care proprietarii pensiunii apelaseră. L-a mai certat o dată la plecare, când i-a încleştat bărbăteşte braţele, de faţă cu toată lumea, ca să fie şi mai convingătoare. Ideea era: „Ce te bagi, bă!“ N-am să repet supoziţiile lui Pleşu însuşi privitoare la atitudinea ostilă a persoanei în cauză, care poate fi, sunt de acord, şi  atitudinea altora din instituţia pe care ghidul o reprezenta fără onoare. Însemnările mele pornesc de la comportamentul fundamental şi esenţial lipsit de feminitate al ghidului.

Revendicările femeii

Din păcate, un astfel de comportament e cât se poate de răspândit de la o vreme. Mă alarmează tocmai frecvenţa cu care numeroase femei, de condiţii şi de vârste diferite, se comportă în ultima vreme în acest mod lipsit de cea mai elementară feminitate. Am văzut  femei trecute de prima tinereţe, unele, cu siguranţă, bunici, vociferând dizgraţios cu ocazia unor manifestaţii publice, blestemând ca nişte mahalagioaice sau făcând gesturi obscene. Expresia populară este a-şi pune poalele în cap. Un lucru pe care ţăranca română nu l-a făcut niciodată şi, mai cu seamă, în public. Îmbrăcată corect, reflectând o anumită stare materială bună, era şi femeia care l-a întâmpinat pe preşedinte şi pe soţia lui la intrarea la Ateneul Român, în seara în care s-a deschis Festivalul „George Enescu“. Revendicările femeii, oricare ar fi fost, nu pot fi socotite relevante, dată fiind maniera şocant nefeminină în care a procedat. Ca şi limbajul de ţaţă, golănesc (iată un adjectiv care părea cândva a se referi exclusiv la bărbaţi!). A-ţi pune mâinile în şolduri în public într-o astfel de ocazie şi a turui vrute şi nevrute e o dovadă că feminitatea nu mai face nici cât o ceapă degerată. Spectacole asemănătoare ne oferă zilnic unele moderatoare de televiziune: arţăgoase, agresive, cu vorbă repezită şi primară, supurând de improprietăţi gramaticale şi lexicale, ţinând parcă cu orice preţ să joace rolul unor inchizitoare de opinie.

Să fie această defeminizare rodul otrăvit al bătăliilor feministe?

De fiecare dată când sunt martor la scene ca acestea, când îmi ajunge la urechi un astfel de limbaj, pe care femeile de altădată nu l-ar fi folosit în absolut nicio împrejurare, mă apucă o tristeţe iremediabilă. Să fie acesta câştigul emancipării? Să fie această defeminizare rodul otrăvit al bătăliilor feministe? Să constea egalitatea în drepturi într-o concurenţă, îmi vine să zic, neloială, a femeilor cu bărbaţii în materie de mahala morală? Nu vreau să arunc piatra, dar cântăresc câştigurile şi pierderile emancipării femeii şi constat uluit cum balanţa se înclină din ce în ce mai periculos spre cele din urmă. Libertate, egalitate, dar de ce cu acest preţ?

Nu mă bănuiţi de generalizări riscante, dar nu pot să nu mă întreb ca poetul francez: unde sunt femeile de altădată?