Un sfat pentru marii poeţi şi filosofi

Povestea cu care aş dori să încep însemnările mele de astăzi s-a petrecut prin anii 2003-2004. Ion Iliescu era la vremea aceea preşedinte, Realitatea tv era încă o televiziune adevărată, Robert Turcescu, un tânăr ce depăşise deja condiţia de gazetar promiţător.

Ce mai? Turcescu era vedetă, făcea belle figure de jurnalist de marcă, asigura audienţe ameţitoare cu emisiunea lui 100% şi le dădea interlocutorilor săi fiori în clipa în care se apropia azi legendarul moment Bilă albă, bilă neagră. Devenise el însuşi „garantat 100%” prin certificatul de onorabilitate conferit de condiţia de colaborator permanent şi titular de rubrică la Dilema veche. Loc unde în acea vreme chiar nu scria oricine.

Având-o invitată pe Ana Blandiana, a rugat-o pe marea poetă să desluşească pentru marele public enigmele raporturilor dintre ea şi Ion Iliescu. Tema era de maxim interes cu atât mai mult cu cât, în repetate rânduri, preşedintele ales şi reales îşi exprimase dezamăgirea încercată în prima parte a anilor 90, atunci când mulţi intelectuali de soi cu care, pretindea el, a avut în comunism relaţii privilegiate, i-au devenit pe neaşteptate adversari neînduplecaţi. Aşa cum ştim cu toţii că a fost, că este şi azi Ana Blandiana. Incontestabil, una dintre primele demisionare din mascarada pseudo-democratică de largă, de criminală păcăleală naţională, numită CFSN. Consiliul Frontului Salvării Naţionale.

Provocată de întrebarea tânărului cu părul grizonant (da, Turcescu câştigase confruntarea pe această temă lingvistică cu invincibilul Cristian Tudor Popescu !), Ana Blandiana a negat existenţa respectivelor, pretinselor relaţii privilegiate. Admiţând doar precedentul unor întâlniri întâmplătoare precum aceea de la un colocviu naţional de poezie de la Iaşi. Loc în care Iliescu fusese la un moment dat şef al Judeţenei de partid.

Câteva zile mai târziu, surpriză mare. Colosală! Pe adresa lui Robert Turcescu a sosit un pachet imens de la Palatul Cotroceni. În care se aflau cărţile pe care poeta i le trimisese în perioada comunistă, acompaniate de dedicaţii ditirambice, preşedintelui Iliescu. Necruţător, 100% cruciat al adevărului şi al dreptăţii, Turcescu a zăbovit îndelung asupra lor. Le-a dat citire ferm, ironic şi cu intonaţie. Mai mult, dacă îmi aduc bine aminte, într-o tabletă din Dilema şi-a exprimat dezamăgirea faţă de „minciunica” poetei. Dezamăgire justificată de vreme ce până la incidentul cu pricina, pentru el, Ion Iliescu fusese doar un nume, doar un semn, în vreme ce Ana Blandiana însemnase mult mai mult. Un adevărat, un imens simbol. Cam la fel stăteau lucrurile şi pentru mine.

Mi-am amintit de istorioara de mai sus ieri. Provocat de programele şi transmisiunile tv prilejuite de funeraliile lui Radu Beligan.

De pildă, TVR a programat un fragmenţel dintr-un interviu mai amplu, acordat de Maestru, în prima parte a anilor 90, dacă îmi amintesc bine, lui Manase Radnev. Era, cred, al doilea interviu explicativ pe care Radu Beligan îl dădea la TVR după ce fusese izgonit nu doar de la conducerea Teatrului Naţional, ci şi din teatru. Din arta numită teatru.  Unde Beligan fusese cu totul altceva. Vremea nu era însă defel prielnică pentru aceste distincţii esenţiale

Radu Beligan a încercat şi atunci ca şi mai înainte, în interviul dat Luciei Hossu-Longin, interviu care sper că se mai păstrează, să explice motivele în virtutea cărora a pactizat încă din 1973, an socotit de răscruce pentru consolidarea puterii personale a Dictatorului, cu regimul Ceauşescu. Devenind unul dintre principalii contributori la cultul personalităţii Geniului Carpaţilor. Totul începând cu discursul rostit de Beligan în seara inaugurării noii clădiri a Teatrului Naţional.

Câţiva ani mai târziu, în ianuarie 1997, într-un alt interviu acordat lui Mircea Iorgulescu, Maestrul numea aceste pactizări „compromisuri responsabile”. Adăugând că „tranzacţia a fost mai profitabilă pentru cultură decât pentru sistem”. În fragmenţelul difuzat sâmbătă de TVR, Radu Beligan susţinea ceva mai vehement în fond exact acelaşi lucru. Aducând în favoarea argumentaţiei sale câteva rânduri scrise îngrijit, frumos de mână pe o pagină de carte.

Rândurile erau o dedicaţie din 1988 dată Maestrului de filosoful Andrei Pleşu. Nu mă îndoiesc că atunci scria elogiul cuprins în sus-menţionata dedicaţie, d-lui Pleşu îi erau cunoscute în detaliu nu doar faptele artistice de excepţie ale lui Radu Beligan, ci şi demisiile sale morale. Demisii despre care se vorbea foarte adesea pe la colţuri. Demisii pe care dl. Pleşu  i le-a reamintit şi reproşat ferm lui Radu Beligan în octombrie 2014, când, după spusele autorului cărţii Despre îngeri, interpretul lui Richard III, al lui Salieri şi al lui Romulus cel Mare a simţit inexplicabila nevoie „de a-şi lega numele de un caraghios”. Caraghiosul fiind nimeni altul decât- aţi ghicit!- plagiatorul Victor Ponta. Nu, nu contest. Ponta a fost şi rămâne un caraghios. I se pot reproşa nenumărate fapte rele. Însă distanţa dintre relele comise de el şi imensul rău făcut de Ceauşescu e incomensurabilă.  

De ce am reamintit istorioarele deloc drăguţe de mai sus? Doar spre a le atrage atenţia, respectuos, marilor poeţi şi filosofi ai ţării la ce primejdii se expun atunci când scriu dedicaţii pe o carte. De la Minima moralia la morala relativă.  Şi pentru a polemiza discret, duminical, cu vechiul meu prieten, Adrian Cioroianu.

Nu, dragă Adrian, din păcate, istoria nu este întotdeauna, măcar pentru unii dintre noi, necondiţionat cea mai frumoasă poveste.