Un fragment de scoarţă a unui copac rar

Prima mea colegă de bancă a fost o turcoaică mică. Atât de mică, încât eu păream uriaşă pe langă ea, la numai cei 6 ani ai mei. N-am avut de ales. Învăţătoarea ne-a aşezat unul câte unul în bănci după legi numai de ea ştiute.

Stăteam aliniaţi, aterizaţi dintr-o lume mai mică, a preşcolarului, într-una confuză şi alambicată a şcolii generale. Până şi denumirea era mult prea sobră. Trecerea brutală de la diminutivul grădiniţei – brutală cel puţin pentru mine, care am plâns de mi-a sărit cămaşa de pe mine când am aflat că mama şi tata aveau să mă dea la şcoală în anul ăla când, la vremea veştii, nici nu împlinisem încă şase ani –, care sugera în mintea mea ocazia să mai fac nişte boacăne în plus, nicidecum o treabă importantă pe care ar fi trebuit să o duc la capăt, mă adusese în pragul colapsului emoţional. Nu-mi amintesc prea multe. Avusese loc în curtea şcolii o ceremonie care deschidea noul an şcolar, fusesem triaţi pe clase şi desprinşi din mâna părinţilor, ni se prezentaseră tovarăşele care ne-au dirijat apoi înspre clase. Înaintam din inerţie pe culoarul în care răsunau sute de glasuri deodată, cu gândurile suprimate şi respiraţia ţinută. Pereţii albi, copleşitori coborau peste mine şi mă sufocau, iar coridorul părea foarte lung pentru o clădire aşa mică. A treia uşă de la parter, din patru uşi larg deschise să-şi primească elevii mai mici ai ciclului primar. Anii mari îşi aveau clasele la etajele superioare sau în altă aripă. De la uşa pe care scria 1B, clasa în care fusesem repartizată, mergeai o lungime de două uşi şi ajungeai în zona interzisă, unde aveai acces doar din două motive: pentru a fi pedepsit sau pentru a fi recompensat.

Mai târziu un pic, am descoperit că mai exista un motiv, de care m-am folosit imediat ce am ştiut specula sensibilităţile profesorilor, care, ca ale oricărui adult, puteau fi exploatate: să te afli printre preferaţii învăţătoarei care te trimitea în diverse misiuni în cancelarie. Să aduci condica sau catalogul uitat, să aduci un pacheţel misterios de pe masa dreptunghiulară şi solidă din încăperea aceea incredibil de frumoasă, cu pardoseală de lemn lustruit, ieşit din comun pentru o şcoală de cartier, să laşi o vorbă tovarăşului de istorie sau de franceză care sorbeau cafele în linişte cu nişte lucrări de corectat în faţă, orice pretext era la fel de bun să hoinăresc şi să evadez din oră. Mai întâi o luam în direcţia opusă cancelariei. De o parte, ferestrele care dădeau în curte, de cealaltă, uşile închise. Mă opream în dreptul fiecăreia şi ascultam. Distingeam bine deja vocile fiecărei titulare, chiar şi pe ale unor elevi care se auzeau vorbind în timpul ăla. Nu le ştiam feţele colegilor de palier, dar recunoşteam imediat inflexiunile, o dată şi încă o dată şi tot aşa, perindând de-a lungul holului care tot părea că nu se mai termină. Mă obişnuisem cu pereţii albi şi nu mă mai simţeam în lipsă permanentă de aer. Sau, oricum, îmi ţineam respiraţia cu o emoţie nouă în suflet, aceea de a nu fi prinsă. Inaccesibilul mă captiva şi-mi conferea senzaţia supremă că tot etajul era conceput din enigme făcute doar pentru a le descifra eu. Şi mă străduiam să o fac.  

Când a venit rândul meu să-mi indice locul, tovarăşa, care avea atitudine de bunică aristocrată robustă, nicidecum a celei cu care eram obişnuită acasă, a întins mâna cu degete pline de inele mari şi m-a dirijat în prima bancă de pe rândul din mijloc. Scaunul din stânga. Pe cel din dreapta şedea cuminte o făptură minusculă, cu ochi migdalţi şi păr castaniu care-i încadra faţa măslinie şi serioasă. Eu mă simţeam înăltuţă, nu mă vedeam deloc în primul rând şi nu înţelegeam de ce sunt pedepsită. Am luat-o ca pe un afront. M-am trântit în scaun şi m-am uitat chiorâş înspre colega băgată pe gât cu forţa. „Gülbahar, ea e Monica şi o să fie colega ta de bancă”, a înştiinţat-o îndrumătoarea noastră comună. Gülbahar n-a schiţat vreun gest, dar s-a întors şi m-a fixat cu ochii ei alungiţi şi sfredelitori. Aveam să am de furcă, am crezut. Mă înşelam. 

Multă vreme n-am scăpat de senzaţia că Gülbahar fusese un spion infiltrat ca să mă controleze. De cine, habar n-aveam. Mă decisesem pe loc să fiu rezervată. Am încercat s-o testez până când termina doamna de aranjat copiii în bancă. „N-am mai auzit de numele ăsta, Gülbahar”, am scos eu armele. N-a răspuns nimic. Şi de multe ori, tăcea încăpăţânat de câte ori aveam s-o provoc în cei patru ani petrecuţi împreună, în prima bancă.

S-a dovedit că turcoaica mea mică putea fi cel mai loial prieten, pe care-l abandonam de fiecare dată, fără ezitare, de câte ori se ivea altul mai bun, ăla după care alergam eu să-l câştig. Gülbahar, în schimbm ştia ce-i ăla devotament. Odată, am fost curioasă să văd de unde provenea şi m-a dus la ea acasă, trei străzi mai departe de unde locuiam. Mama ei ne-a întâmpinat la poartă, o femeie nu foarte tânără după concepţia mea de atunci, un pic rigidă în mişcări, şi iar m-am mirat, Gülbahar avea şi o gingăşie anume strecurată peste maturitatea covârşitoare a trupului ei de copil, pentru că orice făcea, o trăda cumpătarea necorespunzătoare vârstei cu care se manifesta în orice situaţie. N-avea cum să aibă o mamă atât de banală. O mamă ca toate mamele turcoaice, nici ea prea înaltă, care a turuit nişte vorbe neînţelese şi cântate, dar muzică pentru urechile mele. Mă aşteptam ca femeia care-i dăduse viaţă să fie un fenomen, ea însăşi o structură aparte din care s-ar fi desprins aşchia de Gülbahar cu tot caracterul ei aparte. Dar nu era. 

Am torturat-o pe Gülbahar timp de patru ani şi, tot atâta vreme, ea m-a tolerat. Mă privea cu ochii îngustaţi şi mă simţeam cuprinsă brusc de un sentiment de ruşine trecătoare. Îşi modifica expresia tenului de măslină arsă pentru câteva secunde, semn de indignare faţă de indiferenţa mea făţişă şi rămânea tăcută ca o umbră.

„Iar mă ignori, uneori nu-mi vorbeşti cu zilele, deşi stăm în aceeaşi bancă”, mi-a spus la începutul clasei a patra, când ştiam comunica mai elaborat şi mai adecvat. „Şi nu mă supăr. Pentru că tu tot pleci şi crezi că restul sunt mai buni ca mine. Dar te întorci. Te întorci mereu”.

Şi, pentru că ştia asta, ne făceam confidenţe. O mai suspectam, uneori, de prea multă seriozitate, dar, în rest, comportamentul ei compus şi matur îmi devenise o companie preţioasă. În primul rând, era o mică enciclopedie ambulantă. Pentru că nu numai că avea definiţii şi explicaţii la dilemele mele, dar venea şi cu obiectul care îmi folosea în situaţia dată. Un fragment de scoarţă a unui copac rar, cel puţin aşa-mi mărturisise, mi-a rămas în memorie ca şi cum bucăţica aia reprezintă chintesenţa fiinţei Gülbahar. Mi l-a depus în palmă, în ce mai mare secret, în timpul orei de desen, la o zi după ce-i povestisem că mă speriase intervenţia promisă de dentista la care mă ducea tata. A fost primul meu tratament naturist şi, recunosc, aş vrea să ştiu provenienţa lemnului rar care m-a ajutat să-mi revin după un episod în care credeam că dantura mea suferă de o formă de răzvrătire incurabilă. Zeci de puncte cât vârful de ac transformaseră dinţii mei albi în nişte dalmaţieni caraghioşi şi îngrijorători. „Îi freci cu scoarţa asta zilnic şi-ai să vezi, o să treacă în două săptămâni.” 

Şi a trecut.

În al doilea rând, îmi acceptase din prima zi firea capricioasă. Gülbahar nu a vindecat numai pete negre. A plantat emoţii. Am atras-o şi respins-o de nenumărate ori în scurta noastră experienţă comună. Din care am învăţat o groază de lucruri. O iubeam pentru rezilienţa ei, loialitatea, toleranţa şi dragostea ei nemeritată. Ştiam, cum să nu, că o chinui pe Gülbahar, dar nu mă puteam abţine să evadez din chingile personalităţii ei puternice ascunse într-un trup mic de turcoaică care mă speriase din prima zi de şcoală. Dar asta pentru că n-am fost niciodată pregătită să primesc în suflet pe cineva dispus să mă îndrăgească. 

Gimnaziul, fără Gülbahar în bancă, nu a fost niciodată la fel de tainic. Familia ei s-a mutat la bloc, într-un alt cartier, şi drumurile nu ni s-au mai intersectat niciodată de la sfârşitul clasei a patra. 

O caut adesea printre oameni, în orice zonă cu aspect oriental şi nu numai. Dar n-am mai găsit-o. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu delicata Gülbahar. Dar câteodată mi-o imaginez cum emană, tăcută, aceeaşi loialitate ca în copilărie.