Tablou cu români care părăsesc România

„Henri Coandă”, un aeroport care serveşte mai mult pentru plecări decât pentru sosiri. FOTO: Silviu Matei / Mediafax

Acum ceva vreme, una dintre emisiunile specializate în mondenităţi ale Televiziunii Române a ţinut să prezinte, în luminile generosului ei platou de filmare, „drama” prin care trecea o familie de conaţionali fericiţi.

Pe capul unui tânăr şi prosper cuplu din Bucureşti - el, IT-ist, ea, cardiolog - căzuse, de puţin timp, obligaţia unei grele alegeri: trebuia să se hotărască dacă să plece sau să nu plece din ţară. 

În subsolul acestei dileme, mocnea, de fapt, o alta, pe care cei doi soţi, veniţi în studioul TVR, abia reuşeau să o ascundă de ochii ciclopici ai camerelor de luat vederi: dacă opţiunile lor aveau să rămână, până la capăt, diametral opuse, atunci să divorţeze sau nu? 

Bucuroşi că perechea aceasta din clasa mijlocie îi invitase să participe la vivisecţia propriei nevroze, producătorii emisiunii TV se mobilizaseră pe măsură. În platoul de filmare, fuseseră aduşi foarte mulţi dătători cu părerea, care ardeau de nerăbdare să le împartă sfaturi tinerilor ajunşi la prima lor cumpănă matrimonială. 

Cardioloaga povestea că îşi pierduseră liniştea de doar câteva luni, când ea primise o ofertă de muncă de la un spital din Montpellier. 

De altfel, perspectiva de a lucra şi a se muta definitiv în Franţa îi lumina şi acum faţa, ca o uşă întredeschisă a raiului. Pasul emigrării, spunea ea, precipitându-şi cuvintele, trebuia făcut cât mai repede, pentru că, peste puţin timp, unicul lor copil ar fi urmat să înceapă şcoala. Cu cât plecau mai urgent, cu atât rădăcinile celui mic s-ar fi prins mai uşor în solul ţării de adopţie.

Insensibil la cântecul de sirenă al acestui scenariu, soţul se opunea, însă, din răsputeri, dorinţelor femeii. 

Era un bărbat cu o statură de uriaş, introvertit, monosilabic şi cam ursuz - cel puţin, aşa se prezenta sub lămpile încinse ale studioului TV, în contrast cu mult mai degajata şi mai spontana lui nevastă. Patrona o mică afacere în domeniul jocurilor pe calculator şi povestea - fiind confirmat de soţie - că, material vorbind, aveau, la propriu, de toate. Ba chiar mai mult decât le-ar fi trebuit pentru o viaţă îndestulată. 

― Aici sunt locurile în care am crescut, aici ne sunt părinţii, prietenii, amintirile - mormăia el, sufocat de mizantropie. De ce să plecăm? 

― Pentru că Franţa îmi va oferi mult mai multe oportunităţi de dezvoltare profesională, îi răspundea, monoton, consoarta. 

Cu lucrul acesta din urmă era de acord şi IT-istul, doar că preţul pe care nevasta îi cerea să-l plătească pentru ipotetica înflorire a carierei ei medicale i se părea enorm: să se lepede de tot ceea ce pentru el însemna „acasă” şi să înceapă o viaţă de şomer într-o ţară din a cărei limbă nu cunoştea o boabă.

După ce tânăra familie şi-a prezentat, de-a fir a păr, „necazul”, microfonul a fost pasat, cu largheţe, în public. 

Ceea ce a urmat a fost o adevărată serie pugilistică de argumente pro-emigrare sub a cărei cascadă informaticianul nostru mai avea puţin şi cădea lat. Fiecare voce care se ridica din acel studio ticsit cu sfetnici de ocazie îl acuza, mai mult sau mai puţin voalat, că, prin încăpăţânarea lui de catâr, prin „obtuzitatea provincială” de care dădea dovadă, compromitea viitorul nevestei, pe al copilului şi chiar şi pe al său personal. 

El, care aducea cei mai mulţi bani în casă, care îşi sprijinise financiar partenera de viaţă încă din vremurile austere ale facultăţii şi ale rezidenţiatului, aproape că făcea - dintr-o dată, confruntat cu beţia de clarviziune a acelor necunoscuţi - o figură de redus mintal!

La un moment dat, în studio s-a făcut linişte şi, cu titlul de „surpriză”, pe ecranul televizorului a apărut un filmuleţ cu tatăl bărbatului - un pensionar modest, care acceptase să se lase intervievat de o echipă de reporteri care îi fusese trimisă acasă, pentru a contribui, de pe poziţia lui patriarhală, cu un ultim cuvânt la „dezbatere”. 

Urmărind emisiunea, ţi-ai fi zis: în sfârşit, muntele acela de om, hărţuit de ambiţiile profesionale ale soţiei, sabotat de propria lipsă de elocinţă, încolţit de acel straniu public de dătători cu părerea, avea să primească măcar o proptea. Tatăl lui avea să-l ajute să iasă din încercuirea aceea dubioasă, de sub asediul acelor inşi care se dădeau drept experţi într-o viaţă care le era, în fond, străină. 

Dar de unde!

Uitându-se fix în camera de luat vederi, vârstnicul a început să strige, ca şi cum s-ar fi aflat pe un câmp:

― Du-te, tată, în Franţa! Pleacă, nu mai sta!

Nimic nu mai rămăsese de zis.

Ar mai fi lipsit, poate, doar ca Pământul însuşi să se caşte şi să înceapă şi el să vorbească, sfătuindu-l pe sedentarul cap de familie să o întindă mai repede din România, că aici nu este de trăit. 

Nu e clar ce decizie au luat cei doi în final şi prea puţin mai contează. Interesantă este doar concluzia acelui referendum ad-hoc, pro sau contra ideii de emigrare, organizat în jurul unei perechi care nu avea niciun motiv urgent să părăsească ţara. 

Cu excepţia melancolicului IT-ist, toţi indivizii strânşi în platoul televiziunii naţionale ar fi emigrat, în pas de dans, în Europa Occidentală - care, pentru ei, ca şi pentru doctoriţa cardiolog, părea să aibă reprezentarea biblică a paradisului.

Uitându-te la respectiva emisiune, te îndepărtai, fără să vrei, de orice explicaţie socio-economică care însoţeşte, de regulă, fenomenul depopulării României, spuneai adio oricăror analize savante referitoare la împuţinarea concetăţenilor noştri şi trăgeai singura concluzie care mai rămăsese la îndemână: românii sunt o populaţie volatilă, un trib care, pur şi simplu, nu se simte bine la el acasă.

Există o insatisfacţie latentă în omul de rând faţă de propria naţionalitate, un of faţă de faptul că s-a născut român, care precede orice fel de calcul pragmatic al emigrării. Sărăcia, şomajul, catastrofala infrastructură, vicisitudinile istoriei recente par doar să amorseze această nemulţumire originară, atavică, stârnită de faptul că nu suntem şi noi o ţară mai importantă, că suntem aşezaţi mult prea departe faţă de ceea ce, în geografia bovarică a lumii, ar trebui să se cheme „buricul Pământului”.

Observaţia aceasta e de tot hazul, păcătuieşte prin cinism şi superficialitate faţă de exodul dramatic al zilelor noastre, dar, oricât ar părea de frivolă, conţine un sâmbure de adevăr pe nedrept ignorat, ori de câte ori se pune problema actualei hemoragii demografice. Nu toţi românii părăsesc România de nevoie şi cu inima strânsă, mulţi o fac doar fiindcă văd în obârşia lor un colţ neinteresant pe harta Europei, o periferie prăfuită a continentului, din care trebuie să se sustragă cu primul prilej care li se oferă. 

Era evident că prin vocile acelor gură-cască strânşi în studioul TVR nu vorbea raţiunea, ci un complex cultural de inferioritate, pe care siropoasa poveste familială care le fusese expusă doar îl stimula şi îl scotea la iveală. Sub imperiul tensiunii care ajunsese să stăpânească acel platou de filmare, din gura lor răbufnise vocea colectivă a unei aspiraţii psihanalizabile, pe care mulţi concetăţeni o cultivă în propriile subconştiente cu o nesmintită tenacitate: cea de a face în aşa fel încât, cumva, să se re-naţionalizeze, să se mai „nască” o dată, să îşi îngroape biografia românească şi să reînvieze ca indivizi ai unui alt popor.

Aşa cum există persoane care nu sunt mulţumite de felul în care le-a plămădit natura şi apelează cu încredere la intervenţii chirurgicale ca să îşi modifice nasul, buzele, sânii, sexul etc., există români nemulţumiţi de locul în care au venit pe lume şi visează, la rândul lor, să revoce acest dat antipatic. Pentru că ştiinţa nu e totuşi suficient de evoluată şi, în ceea ce-i priveşte, nu le poate face hatârul (nu îi poate întoarce în timp şi arunca în maternitatea unor state occidentale), tot ce le rămâne de făcut este să îşi împacheteze bagajele şi să se stabilească ei înşişi peste hotare. 

Doar în felul ăsta, prin emigrare, vor reuşi să câştige surogatul unei noi naşteri şi vor deveni străinii în pielea cărora şi-ar fi dorit, de la bun început, să trăiască...