Cel mai mult mă descumpăneşte ignorarea publică a acelor întâmplări sau evenimente care implică propria noastră identitate, care ne definesc drept ceea ce suntem.

Iată, am marcat nu demult 50 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi. Unul din cei mai mari trei scriitori pe care i-am avut în secolul XX şi, probabil, cel mai mare poet european al perioadei. Un creator de excepţie şi un om care a trecut prin toate ipostazele atât de dificilei relaţii a scriitorului cu politicul. Nici măcar sub acest aspect moral nu ne-am amintit, însă, de jumătatea de secol de când a plecat dintre noi. O emisiune la televizor cu criticul Eugen Simion, numărul 30-31 din "România literară" şi... cam atât. În special televiziunea publică s-a remarcat prin absenţă...

La fel, secolul scurs de la marea victorie a Armatei Române la Mărăşti. A fost marcat printr-o festivitate modestă la faţa locului. Multe jurnale televizate nu au dat ştirea nici pe scroll. Nici un film documentar, nici o dezbatere cu istorici de calibru. Va fi fost şi acest eveniment un soi de piesă de Lego, din care compunem azi istoria României, care nu şi-a mai găsit locul în noua construcţie narativă.

Ne-a părăsit, zilele trecute, şi Augustin Buzura, unul dintre marii prozatori români de după cel de-Al Doilea Război Mondial şi, totodată, una dintre conştiinţele literaturii noastre în perioada comunistă. De la înmormântare au lipsit conducători de instituţii pentru care Augustin Buzura ar fi trebuit să reprezinte ceva. E drept că nici când era în viaţă Augustin Buzura nu a prezentat cine ştie ce interes pentru unele instituţii, la prestigiul cărora a contribuit pe deplin. Nu e vorba despre recunoştinţă, este vorba de a onora un om care şi-a făcut datoria faţă de contemporanii săi.

Nu vreau să reduc România la oficialităţi şi media, dar e limpede că se întâmplă ceva grav cu memoria noastră, colectivă şi individuală, deopotrivă. Trăim într-un prezenteism exacerbat. Nu ne mai interesează nici trecutul (pe care, iată, nu vrem să ni-l mai amintim), nici viitorul (pe care nu vrem să-l imaginăm, cât timp acceptăm că orizontul nostru strategic e o cârpeală permanentă, de pe azi pe mâine). Nu mai vrem să ştim nici ce ne leagă de ceilalţi, dar nici ce ne deosebeşte. Nu mai vrem să ne asumăm nimic, nici măcar că suntem ceea ce suntem! Nici prin fapte, nici prin vorbe măcar!

Se întâmplă, ca urmare a crizelor prin care trecem (şi la care reacţionăm complet anapoda), ceva foarte grav cu gestiunea memoriei. Uităm faptul că suntem numai în măsura în care am fost (adică avem o tradiţie vie, pe care o cultivăm) şi vom fi (adică ne proiectăm responsabil un viitor demn). Fără trecut şi viitor, nu suntem o naţiune, ci, cum spunea un alt mare uitat, Octavian Paler, o populaţie. Şi nu trăim, ci doar supravieţuim, ca vai de noi, de azi pe mâine.

Din acest somn identitar, e imperios necesar să ne trezim...