Scandalul transplantului renal şi implicaţiile sale

Transplantul de organe nu este reglementat cum trebuie în România, banii sau puterea au prioritate

Acesta este unul dintre numeroasele motive imponderabile pentru care românii, la fel ca polonezii sau ungurii, se tem de „Europa“, agăţându-se de conservatorismul occidental acolo pe unde mai poate fi găsit.

Fostul ministru al Sănătăţii, Vlad Voiculescu, a surprins bine esenţa scandalului privitor la transplantul renal: „Sute sau mii de români au murit pe lista de aşteptare, sperând probabil într-o minune. Sute sau mii de români au trăit doar pentru că s-au împrumutat, şi-au vândut casa, maşina, vaca. (…) Regulament pentru alocarea organelor încă nu există, deşi eu am cerut-o în calitate de ministru din nou în scris iar controalele din 2016 au arătat cât se poate de clar că drepturile pacienţilor sunt călcate în picioare, că banul sau faima sunt de prea multe ori monede de schimb pentru viaţă…“.

Vlad Voiculescu admite onest, în ciuda indignării sale, că sute sau mii de români au trăit graţie clinicii de la Cluj, deşi numai în virtutea faptului că au plătit sume exorbitante. Şi iată acum problema morală, care transpare din comentariul de mai sus: e corect ca cei cu bani să-şi poată cumpăra ani buni de viaţă, iar ceilalţi să fie nevoiţi să accepte moartea?

Doctorul Voiculescu precizează de asemenea că nu există în România un regulament pentru alocarea organelor, ceea ce face ca practica medicului Lucan să nici nu fie cu adevărat ilegală. De altfel, el este investigat pentru alte fapte, colaterale, cum ar fi bunăoară bănuiala unei tentative de crimă şi deturnarea de fonduri. Cinismul lucrativ al chirurgului este invocat, desigur, cu mare insistenţă, dar numai ca fundal agravant. Aşadar, problema este de natură morală, iar întrebarea este dacă noi oamenii de azi, români, germani, americani etc. suntem pregătiţi să-i dăm o rezolvare clară, lipsită de contradicţii.

Pentru că este vădit că, în toate planurile vieţii, cei cu bani îşi asigură privilegii şi că, odată ce marea iluzie comunistă s-a destrămat, lumea pare, în linii mari, să se fi consolat cu ordinea capitalistă a banului, care ar fi chiar capătul şi împlinirea istoriei. Transplantul de organe e doar un caz limită al privilegiilor obţinute cu ajutorul banilor, care încep cu educaţia copiilor şi se încheie desigur cu sofisticate tratamente de sănătate. Medicina preventivă, observă statistica, îi ocoleşte tocmai pe cei care ar avea mai multă nevoie şi exact acelaşi lucru îl spun acum medicii de familie, aflaţi într-un protest prelungit. Ca să nu mai vorbim de dinţi, subiect care a făcut carieră în România graţie unui eseu polemic al unui scriitor reputat. Figura ştirbă ar fi emblema românului ieşit dintr-o lungă perioadă de privaţiuni. Dar de fapt este emblema săracului de oriunde, care îşi ordonează altfel priorităţile. Occidentul prosper a făcut din igiena dinţilor o temă culturală, ignorând că ştirbii “lipsiţi de educaţie“ sunt în primul rând lipsiţi de resurse.

În fine, admiţând că este corect ca cei cu bani să-şi asigure privilegii, ar trebui poate să acceptăm că este la fel şi în faţa morţii. Sau poate s-ar cuveni să facem o excepţie? Să acceptăm pe de o parte ordinea lumii şi preeminenţa banilor, dar pe de alta să facem o regulă diferită pentru cazurile limită. Sau, mai exact, transplantul să se facă după regula „primul venit primul servit“. E ca o tragere la sorţi, sau ca o ordalie, în termeni arhaici, adică să laşi zeul să decidă în locul omului.

Pare just, căci nimeni nu poate decide cine să moară şi cine să trăiască. Aşa e peste tot, şi totuşi tentaţia de a transgresa regula este teribil de mare. Tocmai de aceea înfloreşte traficul ilegal de organe şi se înmulţesc în lume clinicile clandestine. România a fost şi este încă o zonă gri (gri deschis) cu reguli imprecise, care aşa cum arată fostul ministru al Sănătăţii nu pot fi temeiul unor ferme constrângeri legale.

Problema are însă ramificaţii mai ample. Penuria de organe transplantabile şi cererea în creştere a creat o mare presiune politică care a dus în societăţile occidentale avansate la reglementări menite să permită utilizarea organelor celor aflaţi în aşa numita moarte cerebrală. În Europa sunt câteva ţări, printre care şi Franţa, în care se consideră că orice persoană a consimţit să devină donator după moarte dacă nu a precizat în prealabil printr-un act legal că se opune. În alte ţări, printre care şi Germania, trebuie, dimpotrivă, ca fiecare să precizeze din timpul vieţii că este de acord cu donarea organelor. Legislaţia aceasta a intrat în vigoare relativ recent, la 1 noiembrie 2012 . Fiecare persoana care a împlinit 16 ani primeşte periodic de la casa de asigurări o scrisoare prin care este invitată să se gândească la subiect şi să ia o decizie. Nu este obligată să decidă, dar i se reaminteşte mereu.

În România situaţia este în linii mari asemănătoare. Potrivit legislaţiei adoptate în acelaşi an şi completată în 2014, „prelevarea se poate face fără consimţământul membrilor familiei dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimţământ pentru prelevare şi înscrierea în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului Sănătăţii“.

Dacă privim lucrurile în dinamica lor, observăm că tehnica chirurgicală tot mai bună şi sporirea cererii medicale amplifică presiunea asupra ţărilor puţin mai conservatoare. Căci e o mare diferenţă între a fi chemat să-ţi dai acordul sau să formulezi un dezacord explicit. În ultimul caz eşti supus unei mari presiuni publice, fiind implicit culpabilizat pentru refuz, ceea ce transformă de fapt donarea de organe într-un soi de datorie civică. La fel ca în cazul serviciului militar: obiectorii de conştiinţă sunt toleraţi, dar sunt mereu prost văzuţi. Regula tinde astfel să devină donarea şi refuzul rămâne excepţia, trupul omului transformându-se într-un bun social, distribuibil după necesităţi medicale.

Am încercat să punem în lumină toate aceste implicaţii, deoarece este posibil ca emoţia publică de acum să fie folosită în viitorul apropiat ca trambulină pentru o legislaţie nouă de natură să bruscheze toate convingerile tradiţionale. Acesta este unul dintre numeroasele motive imponderabile pentru care românii, la fel ca polonezii sau ungurii, se tem de „Europa“, agăţându-se de conservatorismul occidental acolo pe unde mai poate fi găsit.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle