Un cetăţean, aflat la vârsta senectuţii, este provocat şi filmat înjurând de mama focului, de către aparent protestatar, care nu ratează ocazia să îi şi administreze un croşeu, aşa banditeşte, pe la spate. ”Protestatarul” se dovedeşte a fi la rândul său pensionar, însă are doar 43 de ani. Muşchii expuşi pe Facebook fac improbabilă o pensionare pe caz de boală şi vrând nevrând, gândul te duce către instituţiile de forţă, singurele care îţi pot garanta o pensie de la această vârstă. Mai ciudat, nimeni nu depune plângere, de parcă incidentul în sine ar fi fost strict pentru televiziuni şi internet. Şi de aici, îţi rămâne în creier, ca un zumzet, cuvântul provocare.

Alţii, mai isterici din fire, cad în plasa altor provocatori şi vor să confişte spaţiul în care se desfăşoară protestele, prin organizarea unui târg ambulant de Crăciun. În mijlocul traficului. Au şi aceştia o ţintă, vor să arate că sunt mai bărbaţi, că au cohones, că merită un loc de frunte în conducerea partidului. Conflictul de opinii dintre primarul general Firea şi premierul Tudose, acesta din urmă dând dovadă de un elementar bun simţ, determină o şedinţă de urgenţă a PSD. Liderii judeţeni, căzând prada provocării şi iau încă o decizie nesocotită, ca să nu-i spun tembelă: mitinguri de protest în întreaga ţară, împotriva statului paralel. Nimeni nu poate defini ce este statul paralel sau cel perpendicular sau tangent. Şi acestor oameni li s-a dat însă o ţintă şi o urmează hipnotizaţi de parcă ar fi descoperit piatra filozofală!

Ţara noastră este împinsă, încet, încet către tulburări sociale care, indiferent de amploare, vor fi augmentate de către cei interesaţi că acestea să existe.

Este posibil ca provocatorii, manipulatorii, jucătorii să fie suprastatali. Poate de vină este sărbătorirea centenarului marii Uniri. Poate este o luptă politică internă pentru putere. Poate unii vor să schimbe doar lideri politici inadecvaţi profilului. Poate suntem la o încrucişare de interese şi beligeranţi, fiecare cu interesul sau. Indiferent de finalitate sau de câştigători, nouă, că guvernaţi, ne va fi în mod cert mai rău.
Îmi este absolut indiferent cine este la putere, cine mă guvernează, dacă guvernează bine. Guvernului PSD-ALDE nu demonstrează ca are această capacitate. 

A ratat şansa de a explica populaţiei de ce este nevoie de o revoluţie fiscală, noul cod fiscal părând mai degrabă o încropeală incoerentă în care ce se dă cu o mână se ia cu cealaltă. 

Legile justiţiei se bazează pe iniţiativa unor oameni ca Iordache, Nicolicea, Nicolae, personaje extrem de antipatizate public, pe rol de paratrăsnet, pentru a-l feri pe Dragnea. Lor li se adaugă ministrul Tudorel Toader, care baleiază între prestanţa universitară şi atitudinea de politruc, parcă nefiind nici el hotărât cum să se definească. 

Liderul PSD Liviu Dragnea se pretinde a fi o victimă inocentă a DNA. Chiar dacă acesta ar fi adevărul, simpla suspiciune rezonabilă ar fi trebuit să-l determine sa pună partidul şi ţara înaintea interesului şi siguranţei personale şi să facă un pas înapoi. Unii au părăsit funcţia publică pentru o suspiciune de cadou materializat într-o cadă de baie. Un braţ al Dunării este deja prea mare pentru a invoca exemplul amintit. 

Şi aşa mai departe...

PSD are nevoie de un leadership real, vizibil, palpabil, de conducători pe care societatea să-i aprecieze şi urmeze, nu de o abundenţă de surogate şi interpuşi. Este aproape incredibil să ai la dispoziţie o ţară întreagă şi să nu găseşti oameni competenţi pe care să-i scoţi în faţă, să nu poţi aborda în exerciţiul de comunicare probleme reale, palpabile, în locul ţintelor false şi a fumigenelor. Este suficient să ne gândim la oferta PSD pentru alegerile prezidenţiale şi să ne dăm seama de criza pe care o traversează acest partid, ascunsă sub argumentul câştigării alegerilor trecute.

Dincolo de grija mea pentru PSD mă întorc la singura aşteptare de la partidul de guvernământ: să guverneze bine ţara!  În caz contrar, intrând într-un maraton electoral, pentru Parlamentul European, pentru Preşedenţie, Locale, Parlamentare etc, vom ajunge să ne dăm în cap unii la alţii în loc să progresăm împreună.  

Într-un climat de bună guvernare poate că şi provocările ar rămâne fară obiect iar noi am fi cu toţii mai calmi, mai senini.