În prezent, întreaga societate este bulversată, divizată, a fiert şi încă mai clocoteşte din cauza unei ordonanţe de urgenţă, pe numele ei întreg Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

De circa 2 săptămâni, problema asta a acaparat întreaga ţară şi a umplut Piaţa Victoriei şi alte spaţii largi din alte oraşe din ţară. Ba chiar s-a stabilit şi un record naţional al tuturor timpurilor cu privire la numărul de participanţi la un protest.

Tot din cauza ordonanţei de urgenţă, preşedintele ţării a făcut un drum la guvern, în căutare de elefanţi (să nu uităm că iniţial au fost două ordonanţe, una era pentru graţierea colectivă, dar s-a renunţat ulterior la ea, acum e proiect de lege), a făcut un drum la CSM (nu a căutat elefanţi), un drum la Avocatul Poporului (a găsit ce a căutat) şi un drum la Parlament (a fost).

Din cauza acestei ordonanţe de urgenţă a fost introdusă o moţiune de cenzură (cu final previzibil) şi a fost sesizată Curtea Constituţională (3 sesizări separate, formulate de: CSM, Preşedintele României şi Avocatul Poporului), iar cei implicaţi în adoptarea ordonanţei sunt anchetaţi penal (interesantă operativitatea/viteza acestor cercetări).

Dezbaterile sunt aprinse şi în prezent pe tema ordonanţei de urgenţă, chiar după abrogarea ei prin imediat următoarea ordonanţă de urgenţă (Ordonanţa de urgenţă nr. 14/2017 pentru abrogarea Ordonanţei de urgenţă nr. 13/2017 – ceea ce sună oarecum comic, deşi situaţia e tristă).

Întrebarea care se pune este de ce trebuie tot timpul să combatem un rău” după ce s-a produs, în loc să-l prevenim. Prevenirea e şi mai simplă, şi mai uşoară, consumă mai puţin efeort (nu necesită muncă de noapte) şi produce mult mai puţine daune, spre deloc.

Mai concret, de ce păstrăm în Constituţie (în art. 115 al. 4, care prevede condiţiile necesare pentru adoptarea unei ordonanţe de urgenţă), un text ambiguu, imprecis şi lax, ca un elastic de lenjerie intimă uzată, care permite şi, chiar mai mult, care ispiteşte irezistibil orice guvern să abuzeze prin folosirea lui? Nu mai bine înlăturăm ispita, văzând că alt tratament nu funcţionează, indiferent de guvernele care au fost?

În acest context, ar trebui reamintit că în anul 2013 a fost demarată procedura de revizuire (adică, de modificare) a Constituţiei. Atunci, s-au făcut de toate: comisii speciale, consultări cu societatea civilă, formularea de propuneri de revizuire a Constituţiei şi chiar o variantă de lege de revizuire a Constituţiei, picată, practic, la Curtea Constituţională.

Cu acea ocazie, în anul 2013, APADOR-CH a formulat şi a trimis decidenţilor mai multe propuneri de revizuire a Constituţiei, desigur, ignorate de aceştia cu un aer superior. Ce fel de decident politic serios eşti, dacă te pui la mintea oengeurilor, nu-i aşa? Una dintre acele propuneri a vizat şi regimul adoptării ordonanţelor de urgenţă. Redau în continuare textul integral al acestei propuneri din anul 2013:

Modificarea art. 115 al. 4 din Constituţie – Delegarea legislativă (ordonanţele de urgenţă)

Este necesară reducerea drastică a tendinţei Guvernului (indiferent de perioada în care a funcţionat) de a se substitui Parlamentului în procesul de legiferare. Actualul text al art. 115 al. 4 este ambiguu, evaziv şi permite, în practică emiterea unui număr inacceptabil de mare de ordonanţe de urgenţă, care transformă executivul în legislativ.

De aceea, art. 115 al. 4 trebuie redactat într-o formă foarte clară şi restrictivă. Varianta de redactare propusă de APADOR-CH este următoarea:

(4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai pentru prevenirea sau înlăturarea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru sau ale unui sinistru deosebit de grav, precum şi stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.”

După cum spuneam, în anul 2013, propunerea APADOR-CH de restrângere a posibilităţii adoptării ordonanţelor de urgenţă a fost ignorată. Timpul a trecut şi anii s-au scurs, vorba romanţei. Dar, problema a rămas. Şi s-a manifestat puternic, ca un seism de 7 grade pe scara Richter, la începutul anului 2017. Ce facem, o lăsăm aşa şi ne pregătim pentru alte asemenea cutremure? Sau încercăm să prevenim măcar seismele legislative? Tare mi-e că, în scurt timp, vom uita şi de asta, aşa cum am tot uitat de multe altele, luaţi cu noi şi noi evenimente petrecute, fără sfârşit, pe eternele şi fascinantele plaiuri mioritice.

Totuşi, până se aşterne, grăbită, uitarea, avem o ocazie să facem ceva concret, acum. Dacă tot se organizează, în viitorul foarte apropiat, un referendum cu o întrebare de tipul „Este bine să fie bine, ca să nu fie rău?”, poate că o a doua întrebare ar trebui să fie

Sunteţi de acord ca ordonanţele de urgenţă să poată fi adoptate numai pentru prevenirea sau înlăturarea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru sau ale unui sinistru deosebit de grav, precum şi stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă?

Text de Dan Mihai

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.