Paştele, politicienii şi Împărăţia Cerurilor

“Fericiţi fie făcătorii de pace, căci aceia Fii lui Dumnezeu se vor chema”. Caz în care nu mulţi vor putea să se bucure de asta, cel puţin din generaţia timpurilor noastre şi cu osebire dintre ai noştri trăitori şi amarnic zbătători în noroiul gros al politichiei de pe Dâmboviţa.

Dacă sărbătorile Pascale mai înseamnă şi altceva decât trimisul de SMS-uri de felicitare, mititeii naţionali şi grătarul la pădure, atunci, măcar pentru câteva clipe, ar trebui să ne întrebăm cum societatea  în care trăim a ajuns să fie bântuită şi dominată de intoleranţă şi ură. Ca niciodată până acum, parcă înadins şi programatic, diversele componente ale societăţii au fost supuse unui adevărat program de învrăjbire una contra celeilalte, fiecare în parte din ce în ce mai săracă şi nevoiaşă, îndemnată să arunce  vina asupra tuturor celorlalţi. Iar dacă vorbim despre clasa politică, dacă asta se poate numi clasă politică responsabilă şi europeană, atunci vedem cum intoleranţa şi ura sunt elementele componente ale unor filozofii, programe şi comportamente care se excerbează pe zi ce trece, acoperind şi înlocuind cu success lipsa de cultură, de ştiinţă a jocului şi de soluţii.

Unde ne sunt Făcătorii de Pace?

De ani de zile, specatacolul scandalurilor montate unul după altul şi evoluând în continue explozii mediatice, breaking news ţinând loc de circ şi pâine, a dus la apariţia unei stări reale de tensiune profundă, dublată de un sentiment primejdios al lipsei de perspectivă şi speranţă.

S-a creat un hiatus evident între clasa politică şi populaţie, între politicieni şi realitatea pe care ar trebui s-o reprezinte, între votul popular şi consecinţele sale, niciodată cele promise, foarte arareori în consens cu promisiunile uluitor de generose şi deşănţat-demogogice din perioada electorală. Nici nu se mai vorbeşte despre ele. În schimb, de foarte tineri, politicienii noştri învaţă arta săritului instantaneu la gât, săritură feroce şi nemiloasă, căci în civilizaţia noastră post-Fanar oponentul nu este adversar politic, ci duşman de viaţă care trebuie anihiliat, în speranţa că, având de faţă şi echipe de la cîteva televiziuni, se va putea înregistra şi tontoroiul ritual de pe mormântul proaspătului decedat.

Principii? Care principii? Ale cui principii? La ce şi cui foloseşte mersul la bisericile cu ierarhi prieteni, pupatul demonstrativ de icoane şi făcutul de cruci bine articulate să se vadă cum trebuie la televizor, dacă acum, acum mai mult ca oricând, ideea trădării nu mai este nicidecum penalizată. Dacă ar fi trăit în timpurile noastre, aici pe Dâmboviţa, Iuda ar fi fost nu un personaj stigmatizat de istorie, ci un membru de partid cu carieră fulminantă, schimbând partidul odată cu sărutul mortal binecunoscut. Şi nu pe 30 de arginţi, ci pe unul sau mai multe contracte cu statul. Plus un avantaj: oare ce l-ar impinge să se spânzure de ruşinea trădării? Păi atunci ce ne-am face cu atâţia dintre onorabilii parlamentari care şi-au călcat pe conştiinţă pentru binele patriei cel din care, după cum bine se ştie, vine rapid, précis şi la timp şi binele lor?

Nu trăim într-o lume blândă şi într-un timp înţelegător cu oamenii. Trist este că şi noi facem tot ce putem, oricând putem, ca lucrurile să nu se poată pune în dreapta lor curgere. Am căzut în capcana intoleranţelor de tot felul, ne-am învăţat să urâm şi să dispreţuim, fără să ne întrebăm dacă propria noastră construcţie, mică sau mare cât e şi după putinţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu, este una de valoare.  Privim prea ades în grădina celuilalt şi ne bântuie doar dorinţa să vedem cum şi cât de repede îi va muri şi lui capra.

Nu ştiu cât o civilizaţie poate dura doar prin negaţie şi cât şandramaua naţională va ţine pe temelia urii şi invidiei. Dacă nu vom vrea să schimbăm ceva în noi, atunci, evident, să rămânem doar cu speranţa că se va tot repeta miracolul prin care vom găsi mereu cuibul pe care Domnul cel milos îl face barzei chioare.