O lege împotriva extremismelor de orice fel

Într-una dintre numeroasele sale cărţi în care deconstruieşte cu încăpăţânare mituri, profesorul Lucian Boia face o afirmaţie ce nu se putea să nu îi aducă critici din partea istoricilor de modă şi de şcoală veche. Ori a iubitorilor de pilde şi de citate.

În opinia d-lui Boia, din istorie nu învăţăm niciodată nimic, ceea ce înseamnă că zicerea atât de dragă unora, Historia magistra vitae est, despre care puţini mai ştiu că este extrasă din ciceronianul De oratore ar mai fi chiar de actualitate. Profesorul Boia nu este singurul care a pus-o la îndoială, dezbateri pe această temă fiind dese în lumea academică occidentală. Nici cărţile pe această temă nu sunt chiar puţine.

Numai că nu doar din istorie nu mai prea învăţăm nimic, ci, din câte se pare, nici din cărţi. Am ajuns la această concluzie urmărind felul în care s-au desfăşurat până în prezent discuţiile pe tema Legii 217/2015, promulgată în luna iunie de preşedintele Klaus Iohannis. Celebra, de acum, lege antilegionară. Fără doar şi poate, o parte din negativul resentimentar deloc dezinteresat ce a ieşit la iveală după ce documentul cu pricina a devenit public, îşi are originea în defectele de concepţie şi de formulare ale legii. Semnalate excelent în comentariul publicat luni pe adevărul.ro de dl. Andrei Pleşu. În judecăţile nenuanţate cu caracter „pauşal” la care pare că îndeamnă ea. Iarăşi foarte bine relevate de dl. Pleşu. O altă parte din respectivul negativ a fost generat, după cum foarte bine subliniază tot dl. Andrei Pleşu, de o afirmaţie a consilierului prezidenţial Andrei Muraru care a identificat în actul normativ cu pricina ceea ce el, de fapt, nu conţine. Şi anume prevederea că propaganda comunisto- ceauşistă ar fi la rându-i interzisă şi că va fi la fel de drastic pedepsită precum cea de extremă dreaptă.

Simpatizanţii, mulţi-puţini câţi or mai exista prin România, ai doctrinelor de extremă dreaptă ca şi antisemiţii care nu are rost să ne facem a crede că nu au existat vreodată şi nici nu mai există în spaţiul carpato-danubiano-pontic au sărit ca arşi şi au spus că legea ar fi rezultatul unei comenzi externe şi al neobositului lobby evreiesc. Aceiaşi simpatizanţi ţin să ne convingă, înaintea unei analize istorice profunde şi detaliate, ori cu concursul unor istorici cu rang de academicieni ce nu şi-au spălat niciodată ruşinea de a fi cauţionat falsificările comunisto-ceauşiste din domeniu,  că legionarii nu au fost fascişti ori că nu au comis crime. Au făcut-o cu vârf şi îndesat, nu doar în zilele rebeliunii din ianuarie 1941. Şi au fost pe placul lui Hitler. Ceea ce nu înseamnă că toţi cei care, la un moment dat, au fost fascinaţi de latura agresiv naţionalistă a doctrinei legionare, ar fi fost criminali în lege. Ori că ceea ce au creat şi scris ei bun şi valoros nu ar mai trebui citit şi promovat.

Tot ca arşi au sărit şi anticomuniştii care, nelăsându-se convinşi de spusele d-lui Muraru, au adus în discuţie faptul că legea cade în greşeala parţialităţii. Că admite şi recunoaşte Holocaustul, că îl condamnă, făcându-le, de fapt, pe plac lui Elie Wiesel, lui Alexandru Florian şi apropiaţilor acestora, dar uită grozăviile Gulagului comunist. Repetând astfel, nu tocmai în chip inocent, un scenariu european ce a făcut ca nazismul şi fascismul  să fie condamnate cum se cuvine, iar comunismul doar formal, neconvins, neconvingător, cu jumătate de gură şi într-o sală pe jumătate goală. În niciun caz la fel de drastic precum nazismul.

Numeroase cărţi apărute în ultimii 20-25 de ani în principal la editura Humanitas, dar şi la editura Polirom ori altunde, au relevat natura criminală a celor două totalitarisme ce au marcat secolul al XX lea. Faptul că nazismul şi comunismul au fost, cum bine spunea Pierre Chaunu, „gemeni heterozigoţi”. Că din cauza lor, bună parte din Europa a devenit, cum observa Timothy Snyder, „tărâmul morţii”. Că devoalarea caracterului criminal al comunismului şi al nazismului nu e defel o chestiune de cantitate. Tzvetan Todorov în cartea sa Memoria răului, ispita binelui, apărută în limba română în anul 2002 la editura Curtea veche, dă cel puţin două exemple de personalităţi ale secolului al XX lea- Margarete Buber-Neumann şi Vasili Grosman- care au cunoscut deopotrivă teroarea comunistă şi teroarea nazistă. Suferind din pricina amândurora. Vladimir Tismăneanu a publicat nu demult la editura Humanitas o carte intitulată Diavolul în istorie –Fascism şi comunism în secolul al XX lea în care arată asemănările dintre aceste două rele.

Diavolul sau nenorocirea secolului, vorba lui Alain Besançon, au avut în secolul trecut două forme de manifestare. De aceea nu are dreptate Michel Winock când crede că el ar fi aparţinut intelectualilor. De ambele trebuie să ne păzim în secolul al XXI lea cu egală prudenţă. Tocmai de aceea cred că Legea 217/2015 ar trebui retrasă, abrogată şi apoi rescrisă, revotată şi repromulgată în aşa fel încât să reglementeze clar pedepsirea oricărui fel de extremism şi a oricărui tip de tentaţie totalitară.

Poate că aşa vom dovedi că am învăţat cu adevărat ceva din istorie, dar şi din cărţile ce au încercat să îi explice malformaţiile.