Morala ca ideologie

Amplele manifestaţii ale protestatarilor occidentali nu m-au convins niciodată. Or fi de bună credinţă, dar se dizolvă adesea în harţă juvenilă şi spectacol.

Un articol publicat de Adam Soboczynski săptămâna trecută în „Die Zeit" constată revenirea în actualitate a modei anilor '80, dar şi a unei anumite atitudini „civice" care părea să-şi fi pierdut între timp puterea de seducţie.  E vorba de o reideologizare a moralei publice, pe baza câtorva clişee „luminate", în numele cărora „cetăţeanul" controlează balanţa eticului împotriva clasei conducătoare. Adoptând (cum spune Koselleck despre justiţiarii Luminilor) „o aparenţă de neutralitate", retorii societăţii civile cad, nu odată, în ipocrizie pioasă, preocupaţi să-şi facă portretul unor cenzori „idealişti" în luptă cu politica „murdară" a celor de la putere. În Germania şi, în general, în lumea occidentală, temele recurente ale acestei „curăţenii" ofensive sunt: un „nu" hotărât (scris pe tricouri sau pe cărucioarele de copii) când se vorbeşte despre  centrale nucleare, demonstraţii antirăzboinice ori de câte ori apare perspectiva trimiterii de trupe în afara graniţei, liste de semnături împotriva abuzurilor din Nairobi, semnalarea decăderii societăţii capitaliste prin proteste ferme faţă de consumism, cosmetică (nevroză a împodobirii de sine), „poziţia misionarului" (simptom al asupririi femeilor de către bărbaţi) şi totalitarismul heterosexual. De curând, Angela Merkel a scandalizat nenumăraţi „oameni de bine" declarând că „se bucură" de uciderea lui Osama bin Laden. Cum să te bucuri de uciderea unui om? Brusc, exponenţii societăţii secularizate invocă iertarea creştină şi judecata lui Dumnezeu. „OK, să admitem că marele terorist trebuia pedepsit, dar ar fi bine să o facem cu un pic de conştiinţă vinovată!"

Nu contest legitimitatea niciuneia dintre temele de mai sus. E bine ca „opinia publică" să fie reactivă, să avertizeze asupra pericolului nuclear, asupra intoleranţei, violenţei, triumfalismului statal practicat de marile puteri etc. Cred însă că ceea ce pare, la o primă vedere, intransigenţă morală e, uneori, înregimentare oarbă într-un „curent" la modă, şarjă ideologică, dacă nu, pur şi simplu, chermeză stradală. Amplele manifestaţii ale protestatarilor occidentali nu m-au convins niciodată. Or fi de bună credinţă, dar se dizolvă adesea în harţă juvenilă şi spectacol. O escapadă încântată de sine între două beri. Fără riscuri, fără efect.

Morala adevărată se ţine departe de ideologii. Căci ideologiile tind să şi-o pună la butonieră cu viclenie, ca pe o garanţie de „principialitate". Ne amintim cu toţii (sper!) ce discurs înflorit practica partidul comunist când vorbea de „etică şi echitate", de „morala nouă a socialismului", de „omul nou" ş.a.m.d. Adam Soboczynski, la rândul lui, reia un pasaj din cartea Hannei Arendt despre Eichmann, în care e vorba despre excelenta colaborare a „moralităţii" cu politica naţional-socialismului. „Dă bine" să te arăţi în lume ca soldat al virtuţii. Dar în vreme ce ideologiile sunt „sistematice", agresive şi interesate, morala nu se susţine decât prin libera opţiune a fiecăruia. O morală „autoritară" nu e morală; e regulament. Morala lucrează cu nuanţe, cu inepuizabilul naturii umane, cu imprevizibilul ei. Nu se grăbeşte să sermonizeze, să dea verdicte, să organizeze cruciade. Creştinismul însuşi îşi pierde chipul, dacă se justifică strictamente drept cod moral. Jurnalistul german are, aşadar, dreptate (şi curaj) să fie suspicios faţă de sloganurile gata făcute ale lumii „corecte politic". Eticismul lor e, deseori, deghizamentul cochet al unui sentimentalism de partid.