Se pare că forţa divină a ţinut cont de acest lucru atunci când a hărăzit legătura dintre ea şi cel ce, timp de 50 de ani, i-a fost soţ. Amândoi se închinau aceloraşi zei şi erau destul de credincioşi din moment ce simţeau nevoia să-l slăvească aproape zilnic. Trăiau precum Diogene şi casa lor era ceva mai echipată decât butoiul celebrului filosof. Străpunşi fiind de săgeata lui Eros, şi cu gândul la Afrodita, cei doi au avut 7 copii. Diferenţa de vârstă între mine şi verii mei era destul de mare, cea mai mare verişoară fiind aproape de-o seamă cu tata, motiv pentru care relaţiile dintre noi erau mai degrabă de respect decât de „gaşcă”. Cu toate acestea, firea lor veselă şi faptul că tata îi iubea nespus de mult, făcea prezenţa lor la noi în casă destul de deasă.

Mătuşa-mea fusese deportată la Bug şi mulţi dintre cei bătrâni ziceau că după ce s-a întors de-acolo femeia a căpătat patima băutului. Nu ne povestea ce se întâmplase pe-acolo decât după ce cantitatea de alcool băută era destul de mare. Mai întotdeauna când povestea plângea şi plânsul o făcea să ne zugrăvească episoade dure din cei doi ani de chin. Îi murise cel mai mare băiat acolo şi a fost nevoită să-l îngroape într-o gaură săpată cu mâinile goale. Nu a avut lumânări şi nici slujbă nu avea cine să-i facă aşa că l-a îngropat cum şi unde a putut. Nu mai ştia unde era locul astfel încât să poată să-şi plângă băiatul şi gândul ăsta o chinuia până la epuizare. Văzuse cum senzaţia de foame şi frig schimbă comportamentul oamenilor şi înţelese, pe deplin, nimicnicia celor ce ne înconjoară.

Întoarsă în România, a muncit zi de zi, alături de Ion (soţul ei) pentru a-şi creşte copiii. Au făcut-o cum au ştiut ei mai bine, cu cinste şi sudoare. Bucuria lor, însă, devenise mult mai gri.

Toate experienţele trăite acolo au generat un mod de viaţă, pentru mine, extrem de ciudat. „Moartă să mă văd, că are cine mă-ngropa” spus din gura ei nu suna neapărat ca o chestiune fatalistă, ci ca un fel de „Carpe Diem” reinterpretat. Important era „Cu ce m-am ales în viaţă/ Ce-am băut/ Ce-am mâncat/ Şi ce am strâns în braţe” şi casa ei arăta că lucrurile lumeşti nu erau cele ce contau pentru un om care a privit moartea în ochi, zi de zi, timp de 750 de zile.

După ce un individ a intrat cu un camion într-un grup de oameni pe străzile Stockholmului, una dintre persoanele rănite a spus că „speră să-şi mai poată ajuta familia”. Supravieţuitoare a Holocaustului, pentru ea lucrurile materiale nu par a conta de fel. Dansul ei cu moartea de la Bug i-au arătat că frigul oraşului suedez şi umilinţa cerşitului se pot transforma în rai atunci când ai ce mânca…

Povestea Păpuşei Ciuraru mi-a adus aminte de mătuşa Ioana şi de modul ei de a trăi. Şi m-a făcut să-nţeleg cât de fericit sunt…