Memento Alexandru Paleologu

Amintirea lui Alexandru Paleologu („conu’ Alecu“ pentru sufletul meu...) e multicoloră, suculentă, plină de umor şi melancolie. O efigie a firescului, a inclasabilului, a nobleţii şi a cordialităţii. Întîlnirea cu el face parte din seria întîlnirilor norocoase de care am avut parte, prin jocul binevoitor al destinului, în anii mei de formaţie.

Articol preluat din Dilema Veche

N a fost vorba de „pedagogie“, în sens clasic: conu’ Alecu nu modela prin manevre didactice, ci prin iradiere, prin felul său de a fi. Admiraţia se transforma, de aceea, destul de rapid, în iubire convivială, în bună-dispoziţie boierească. Cîndva, va trebui să inventariez şi să consemnez anecdotica sapienţială a întîlnirilor pe care le-am avut cu Alexandru Paleologu, atmosfera destinsă (dar fără gesticulaţie frivolă, fără euforie decorativă) a dialogului cu el. Cîte ceva am povestit deja sau am preluat din povestirile altora. Aş face, între altele, un discurs amplu despre ceea ce mi se pare a fi axa amplasamentului spiritual şi existenţial al conului Alecu, un enunţ atotcuprinzător al filosofiei sale de viaţă: „Credinţă în Dumnezeu şi-n rest – relativism total!“. Un fel de a spune că nu păcătuim, cum se întîmplă în veacul secularizării, prin evacuarea Absolutului din viaţa zilnică, ci, mai curînd, prin inflaţia unor absoluturi secunde, prin monumentalizarea retorică, abuzivă, a oricărei opţiuni lumeşti, prin dizolvarea cerului în aburul factice al micilor pasiuni private: absolutul repetitiv al amorului profan, absolutul profesiei, al carierei de succes, al orgoliului personal, al gloriei sublunare. Toate – ocultînd Absolutul Însuşi. Absolutul Însuşi devine relativ, cînd relativitatea pămîntească e convertită în Absolut, ocupînd, fără rest, scena vieţii individuale. Cum ar fi spus Jung, proliferarea cuvintelor sfîrşeşte prin a adumbri Cuvîntul. Absolutul adevărat suspendă absolutizările arbitrare, fudulia judecării aproapelui, vanitatea certitudinilor indemolabile. Nu e vorba, în spusa domnului Paleologu, despre o victorie postmodernă a unui relativism devenit doctrină. E vorba despre faptul că singura justificare realistă a relativismului este păstrarea la vîrf, în centru, a Absolutului unic, reper inconturnabil, sens şi orientare, criteriu inamovibil al ordinii lumii. De îndată ce ai fixat privirea asupra acestui unic Absolut, tot restul devine o procesiune de „relativităţi“ acceptabile. Aşadar: „Credinţă în Dumnezeu şi-n rest – relativism total!“.

La ceas aniversar, am găsit un text, scris în 1984, ca reacţie la comentariul unei tinere (pe-atunci) prietene, care îl caracterizase pe Alexandru Paleologu drept un ,,cultural de contact“, nu de ,,atac“. M-am grăbit să temperez această „radicalitate“ juvenil-critică, sugerînd un portret ceva mai nuanţat al celui vizat. Iată textul meu de-atunci, pe care îl ofer cititorului de azi, ca pe o reînnoită declaraţie de dragoste pentru unul dintre fermecătorii mei maeştri:

(...) Mai întîi, îndărătul domnului Paleologu s-au adunat cîţiva ani buni de viaţă, mai mulţi decît ai noştri, şi trăiţi fără jumătăţi de măsură: a vegheat mai multe nopţi decît noi, a stat ,,subt obroc“, a supravieţuit cîtorva prieteni şi cîtorva iubite. A plîns, cum singur povesteşte, citindu-i pe Tolstoi şi pe alţii, şi a avut ceva viu de spus cui a vrut să-l asculte. Pe scurt, a trecut prin viaţa noastră literară, sau prin viaţa noastră pur şi simplu, cu farmec, cu panaş, ştiind bine gramatica şi eticheta, împotriva unei ambianţe din ce în ce mai fruste. Pe urmă, noi ăştia ,,mai tineri“ trebuie să judecăm totul contextual. Alecu în sine e o problemă a Judecăţii de Apoi sau a taclalei şoptite între patru ochi. Dar Alecu, în ambianţa românească de azi, e o instanţă la care nu avem voie să ne raportăm prin spirit critic decît în subsidiar, în treacăt sau mai bine deloc. De ce? Fiindcă nu avem altul ca el şi fiindcă e simbolul unui univers pe care, dacă îl uităm, pierdem cei şapte ani de-acasă ai bunei-cuviinţe intelectuale. Putem bombăni în sinea noastră orice. Dar: într-o lume sufocată de lipsă de educaţie în cel mai bun caz pitorească, conu’ Alecu repune în drepturi cultul ceremoniei: ne învaţă cum se preţuieşte un amic şi cum se salută un potrivnic, cum se aruncă mănuşa şi cum se ridică mănuşa, cum se înjură cu amenitate, cum se tace, cum se riscă fără bravadă, cum se ţine o făgăduinţă, cum se vorbeşte franţuzeşte, cum se mimează naturaleţea, cum se obţine galanteria fără vulgaritate, cum se zîmbeşte interlocutorului cînd e idiot, cum se primeşte o înfrîngere, cum se trece sub tăcere o victorie, cum se stă la masă, cum se suportă canicula fără transpiraţie, cum se păstrează – în praful verii – albul cămăşii şi cîte şi mai cîte asemenea delicatese anexe, dar esenţiale, care, fără a ţine loc de conţinut, pot da omului şi unei epoci întregi măcar o aparenţă de onorabilitate. De aceea îl iubesc pe Conu’ Alecu! E ultima reverenţă pe care o face veacului nostru boierimea autohtonă.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro