Ghicitorii: şarlatani sau doctori de suflete?

Pentru mulţi, ghicitul este o artă. Pentru alţii, este o ştiinţă. Pentru mine, este, în cele mai multe cazuri, o păcăleală. Sigur se vor găsi destui care să ne spună cum lor li s-a deschis cartea, li s-a dat în cărţi şi-n cafea sau s-au folosit nu ştiu ce bobi pentru a li se arăta ce se va întâmpla, că doar nu degeaba, conform sondajelor, cam jumătate dintre români cred în vrăjitoare.

Am trăit într-o casă în care „ghicitorul“ a fost, întotdeauna, prezent. Mai în orice moment de cumpănă, mama mea ne spunea cum, pe vremea când era domnişoară, s-a dus împreună cu fetele din sat la nu ştiu ce babă, să le facă de „ursită“. Fiecare au dat câte un bănuţ şi ceva de mâncare respectivei femei care, după ce a bolborosit nu ştiu ce vorbe la gura unei fântâni, le-a făcut să vadă, pe fiecare, în luciul apei, chipul celui cu care se va căsători. Mama se jură ca l-a văzut pe tata, „ca la televizor, îmbrăcat în haine de militar şi cu un câine lup lângă el“. Faptul că tata i-a confirmat că în acea perioadă era în armată, la grăniceri, unde avea un câine lup în grijă, i-a fost suficient să înţeleagă că „asta i-a fost soarta“. „Soarta“ era de vină şi atunci când existau tensiuni în casă şi, în urma „discuţiilor“ dintre ei doi, ea ieşea destul de şifonată fizic. Plânsetele o făceau să-şi aducă aminte de un alt ghicitor, din satul alăturat, la care fusese împreună cu prietenele ei, care i-a spus, „după ce a deschis o carte“, ce i se va întâmpla în viaţă. „Mamă, îmi spunea cu lună, zi şi an, însă eu, proastă, râdeam de ce zice el“. I-a spus multe din cele ce i s-au întâmplat: că se va căsători departe (s-a căsătorit la 80 de km de satul ei), când şi cum va avea cumpene în viaţă, ca va avea un copil cu un semn pe mână, că va avea 4-5 copii şi că „îi va muri unul, poate doi“ etc. De fiecare dată când se întâmpla ceva super-notabil în familia noastră, mamei îi venea în minte nu ştiu ce chestie spusă de nenea ghicitorul din Tălpigi şi îşi plângea destinul.

La un moment dat, două dintre verişoarele mele au descoperit „că au darul ghicitului“. Dădeau în cafea şi cărţi, spre amuzamentul tuturor celor din jur. Spuneau despre cel ce juca rolul de „client“ tot felul de lucruri amuzante, şi, într-o lume în care nu exista DVD, internet şi Youtube, chestia asta devenise una dintre modalităţile favorite de distracţie atunci când se adunau. Unii roşeau sau se emoţionau atât de tare când „vrăjitoarele“ le spuneau nu ştiu ce chestie, încât puteau să jure că cele două verişoare ale mele „au har“ şi că „e ceva magic la mijloc“. Curând, cele două au devenit atât de cunoscute în rândul celor de vârsta lor încât „joaca“ s-a transformat în „meserie“, numărul clienţilor, dar mai ales a clientelor, devenind din ce în ce de mare. Bineînţeles, şi serviciile s-au diversificat. Astfel, s-au „legat“ şi „dezlegat“ cununii, s-au făcut descântece şi incantaţii, s-a lucrat pentru potenţă nu ştiu cărui bărbat sau să iasă dracii din el să nu mai bea, se afle despre „concubinul“ unei nu ştiu care doamne căsătorite sau să facă pe nu ştiu cine să te iubească mai cu foc. Toate aceste „servicii“ erau recompensate destul de bine de clienţi în bani şi/sau produse.

Atunci am auzit de expresii de genul: „la drum de seară“, „om de stat“, „a cădea la pat“, „se va întâmpla în x puncte“ (pentru a desemna perioada în care se va întâmpla acel lucru,  „un punct“ fiind echivalent cu „o zi, o săptămână, o lună sau un an“) sau „cineva se ţine de capul tău“. Mai întotdeauna era vorba de „duşmani“, „făcături“, „ochi răi“ şi „farmece“ pe care cineva ţi le făcea pentru a-ţi face rău. Mai întotdeauna, cele două răspundeau aşteptărilor oamenilor care, în loc să caute soluţiile adevărate la problemele lor, căutau amăgirile care să îi asigure ca ei sunt buni şi că ceilalţi întruchipau „răul“.

În mintea mea de copil, ghicitoarea era un fel de doctor de suflete căzute: ei îi povesteai cele mai negre secrete ale tale şi tot de la ea aşteptai soluţia „magică“ la o problema ce-ţi apasă inima şi-ţi chinuia mintea. Uşa ei îţi era întotdeauna deschisă şi, într-o societatea în care iţi era frică să vorbeşti şi cum umbra ta, cineva îţi dădea senzaţia că nu eşti singur şi că e acolo să te ajute.

Oare nu ar fi mai simplu, atât timp cât există piaţă pentru astfel de servicii de mii de ani, în loc să-i închidem, pe viitor ar trebui să reglementăm şi fiscalizăm activitatea ghicitorilor?

Pentru mine, ghicitorul este o combinaţie între un şarlatan, actor şi psiholog. Pentru mulţi, foarte mulţi oameni, de mii de ani ghicitorul reprezintă omul care te acompaniază, te ajută în luarea deciziilor, te fereşte de rele şi îţi asigură confortul psihic în momente grele ale vieţii. Sunt cei care te ajută să-ţi justifici eşecurile, trecând în derizoriu liberul arbitru. Sunt cei care girau lupte, căsătorii, viaţă sau moarte dar şi cei care beneficiau de pe urma slăbiciunii naturii omeneşti.

Zilele trecute, Poliţia Română a pus o practică operaţiunea „Vrăjitoarea 2“, mai multe aşa zise vrăjitoare fiind acuzate de înşelătorie. Foarte probabil să scape basma curată pentru că cele acuzate au resursa financiară necesară să angajeze specialişti buni şi cei din urmă au şi o tonă de argumente cu care să explice judecătorului că atunci când vii la „vrăjitoare şi ghicitoare“ nu te aştepţi la servicii care au certificat de conformitate a calităţii. Ghicitul e partea mai întunecată a credinţei pe care fiecare dintre noi o are, că doar cei ce acceptă ca exista Dumnezeu trebuie să accepte că există şi Diavol. Eu unul cred că Dumnezeu, în marea Lui bunătate şi iubire faţă de noi, nu avea cum să ne traseze viaţa până la cel mai mic detaliu, pentru simplu motiv că asta ne-ar fi anulat puterea de a alege cu care El ne-a înzestrat.

Totuşi, ştirea asta mi-a dat de gândit: oare nu ar fi mai simplu, atât timp cât există piaţă pentru astfel de servicii de mii de ani, în loc să-i închidem, pe viitor ar trebui să reglementăm şi fiscalizăm activitatea ghicitorilor?

PS1: Conform ghicitoarelor, mama ar fi trebuit să aibă o fată cu ochii albaştri. După 5 băieţi, a cedat şi s-a oprit. Despre ochi albaştri, ce să mai zic…..

PS 2: Cică unul dintre noi, copiii, ar trebui să câştigăm un premiu mare la Loto. Niciunul dintre noi nu joacă! Încă…