Despre nevoia de normalitate într-o ţară sfîşiată de nevroză

România în ultimii douăzeci de ani şi mai bine a trăit într-o continuă nevroză, într-o continuă vibraţie negativă. Întrebarea este: cînd ne potolim? Cînd ne revenim? Cînd trăim şi noi dincolo de isterie, de depresie? Cînd începem să vrem să ne vindecăm?

Motto:“Vindecare, ochii plînşi vor să te vadă”

Trauma. Furia. Zvîrcolirea. Depresia. Nevroza

Uitîndu-ne în urmă, la cei deja peste douăzeci de ani de cînd s-a schimbat sistemul politic în România, privirea inevitabil se opreşte pe continua vibraţie negativă în care ne-am înfăşurat.

Sîntem nemulţumiţi, sîntem acri, sîntem isterici, sîntem violenţi. Sîntem conflictuali. Sîntem depresivi.

Ieşiţi din cuşca de fiere a consensului forţat, a stalinismului internalizat, a statutului de victimă chinuită la foc mărunt de un călău leneş şi prost, ne-am repezit în libertatea de a ne putea exprima nemulţumirea, furia, supărarea pe lume şi viaţă.

Ne simţim obligaţi să punem accentul numai pe rău, pe disfuncţional, pe catastrofă. Nimic nu e bun.

Reacţii disfuncţionale la o istorie recentă disfuncţională

Societatea românească este un reactor de fiere şi de suferinţă, cu arcul întins la maxim timp de decenii de disfuncţionalitate comunistă.

Pe principiul acţiunii şi reacţiunii, vedem cum toate tensiunile sociale acumulate în deceniile de sistem politic autoritarian, totalitar, bolşevic, comunist, stalinist, ceauşist defulează.

De mai bine de douăzeci de ani încoace tot vedem o zvîrcolire socială de comportamente vehement reactive ce pot fi puse pe seama traumelor suferite în anii comunismului. Acţiune şi reacţiune, într-un ciclu karmic căruia nu sîntem în stare să-i punem capăt.

Toate îngrădirile de libertate, odată comunismul căzut, ne-au detensionat de manieră disfuncţională, ne-au făcut să ne repezim în extrema cealaltă. Ca un arc prea comprimat, am ţîşnit de la prea prea la foarte foarte.

Exemple de reacţii disfuncţionale

Libertatea de exprimare

Bunăoară, nu aveam voie să ne exprimăm? Libertatea de exprimare era îngrădită? Odată cîştigată, vai Doamne ce ne-am mai exprimat! Pe toate vocile, într-o cacofonie care nici acum nu şi-a găsit nota blîndă, armonia în polifonie.

Sătui de interdicţia de a spune cu voce tare că nu-i bine, sătui să ne putem verbaliza nemulţumirea doar cu mantă, subversiv şi indirect, de douăzeci de ani am declarat o continuă stare de asediu, de catastrofă necesară, de cârcoteală zilică, de ură şi de lehamite şi de sictir perpetuu.

Controlul social autoritarian

Era asuprirea omului de către om? Trăiam într-un stat autoritarian? Odată eliberaţi, vai ce ne-am mai anomizat!

Sătui de control social, am declarat normală starea de încălcare a regulilor.

De la trecutul străzii pe unde vrem cînd vrem la condusul aiurea pe şosele, la tăiatul pădurilor, la delapidarea întreprinderilor la demolarea CAP-urilor. la neplata taxelor,la corupţie, la mica sau marea şpagă, la cumpăratul diplomelor, la plătitul examenelor, la falsificatul permiselor, la furatul la gramaj la pîine la pus tîmpenii în legume, e tot o veselie a încălcării regulii.

Şi politicieni, şi poliţişti, şi judecători, şi cetăţeni simpli, şi doctori, şi profesori şi brutari şi legumicultori s-au încins în hora mare a călcatului pe bec.

Libertatea de mişcare

Nu aveam voie să plecăm în străinătate? Libertatea de mişcare era îngrădită? Odată cîştigată, ce-am mai pornit să hălăduim, să fugim, să emigrăm...

Sătui de graniţele închise, am hotărît să plecăm în masă, cu furie, privind înapoi cu mînie. Hoarde de români care s-au dus cu milioanele să-şi caute soarta în ţările Occidentului şi, în marea supărarea lor, respingînd in corpore tot ce au lăsat în urmă. Nimic din ce e acasă nu mai e bun. Cei plecaţi nu mai găsesc nici o fărîmă de înţelegere, de vorbă bună despre locurile unde pînă de curînd trăiseră, despre oamenii din viaţa lor recentă, uneori vorbind chiar cu ură de ţara lor. Alb negru, alb negru, fără gri, fără nuanţă. De fapt numai negru.

Penuria materială

Era o cultură a supravieţuirii şi a subzistenţei şi a penuriei? Sătui să trăim într-o astfel de viaţă mizeră, ne-am repezit să îmbrăţişăm valorile consumului, ale materialismului feroce. Cînd am dat cu nasul un pic de bunăstare ne-am repezit să umplem coşurile supermarketurilor cu vîrf. Cumpărăm şi sîntem nemulţumiţi de ce cumpărăm.

Nu aveam acces la resursele de capital? Sătui să nu ni se dea credite, cînd în cele din urmă într-un tîrziu s-a putut, de prin 2002-2003 încoace, am început să ne tot îndatorăm, credit cu buletinul credit la case credit la maşini, într-o iraţională lipsă de previziune şi de gospodăreală elementară a resurselor disponibile.

Am vrut capitalism şi bunăstare repede. Ne-am păcălit. A venit criza peste noi şi ne-a scos pe nas bunăstarea pe datorie. Acum ne tragem sufletul epuizaţi, alergăm disperaţi după bani să ne plătim ratele. Învăţăm capitalism fără anestezie. Şi evident că doare, că e fără anestezie, tăietură în carne vie.

Urbanism şi sistematizare

Aveam parte de urbanism şi sistematizări forţate? Arhitectură totalitară? Încălcarea libertăţii şi a dreptului la proprietate şi sfîşierea texturii comunitare? Odată scăpaţi de comunism, acum nu mai sîntem de acord cu nici un proiect utilitar.

Nici cele propuse de autorităţile publice, fie că e vorba de înlocuit caldarîm de piatră cubică ori de redesenat străzi ori de construit autostrăzi. Nici cele asumate de iniţiativa privată, cînd noul încearcă să înlocuiască vechiul. Toate sînt bănuite de malevolenţă, de înţelegeri ascunse şi în contra interesului public. Nici un argument privind necesitatea schimbării nu este acceptat. Se respinge totul in corpore.

Patriotismul de paradă

Ipocrizia şi falsul patriotism erau norma forţată? Cînd am scăpat, am dat în extrema cealaltă.

Sătui de obligaţia patriotismului de carton în care orice vorbă critică la adresa României era tratată drept trădare de ţară, după 1989 ne-am repezit cu aceeaşi vehemenţă nevrotică în a ne prezenta de manieră depreciativă, în a ne autoînjosi.

Ne înjurăm ţara nu numai pe persoană fizică, ci şi instituţională, găsim plăcere în a scoate în evidenţă îndeosebi cele rele şi în a le minimiza pe cele bune, în a ne duce cu pîra la sultan, oricare ar fi el: Bruxelles, Washington, Berlin, Paris, în a externaliza conflictul politic spre zona internaţională, nereuşind cu ocazia asta decît să ne dăm singuri găuri în cizme.

Propaganda. Ipocrizia comunicaţională

Ipocrizie mediatică? Cum am scăpat de orwellienismele din Scînteia şi din jurnalul de ştiri oficial, cum am sărit în extrema cealaltă.

Sătui de cele două ore de televiziune, ne-am repezit cu un entuziasm de flămînd să înghiţim pe nemestecate mass media. La început presă, mii şi mii de ziare, de titluri, păduri întregi de copaci sacrificaţi pe altarul senzaţionalului şi contestării. Pe urmă, după ce s-a băgat cablu la sate şi oraşe, am trecut de la hîrtie la imagine, la televiziuni..

O spiralare a tabloidizării şi o populaţie care de departe bate toate recordurile de consum TV din toată Europa. Nu o spun eu, o spun audienţele. Dar în fiecare zi de dimineaţă lumea se uită în ele cu religiozitate, pentru că oamenii în fiecare zi şi în fiecare seară se uită în gura televizorului cu religiozitate.

Ipocrizie cinematografică instituţionalizată în ideologia imposibilei perfecţiuni potemkiniste? Sătui de pompieristele filme comuniste, după 1989 am făcut o adevărată industrie de filme nasoale.

Artistice, cu certe valori de producţie, o adevărată şcoală de film, după cum o arată premiile internaţionale care de ceva ani au început să curgă. Dar ce şcoală tristă! Competentă şi tristă şi depresivă. O şcoală de film care pune accent pe jale, nemernicie, disfucţionalitate, mizerie, tristeţe şi dezastru.

Ipocrizie de raportare statistică? Sătui de producţiile record la hectar doar pe hîrtie şi de toate celelalte statistici măsluite, acum nu mai avem încredere în nici o cifră.

Prezentarea realităţii de manieră critică, răul, dezastrul, catastrofa, le înghiţim by default, pe nemestecate şi le considerăm adevărul absolut, pentru că vin să ne întărească preconcepţiile pesimiste.

Din contră orice se spune de bine este imediat respins cu vehemenţă şi bănuit de spinning, de manipulare, de manipulări pompieristice politruco-ceauşiste ale unei lumi contrafăcute de carton potemkianist.

Nevoia de vindecare

Lista de comportamente vehement reactive poate continua. Ar însemna să scriem o enciclopedie a supărării la români, nu un articol de presă care trebuie să se şi mai termine. Nu e cazul. Şi aşa ne-am întins prea mult cu exemplele.

Un lucru e cert, trecînd în revistă toate aceste disfuncţionalităţi sociale, toate aceste intensităţi neplăcute. Ca un tun scăpat de sub control (“loose cannon”), românii se zbat de douăzeci de ani într-o suferinţă continuă.

Sîntem ca un cablu de oţel întins prea mult şi care s-a rupt dintr-o dată şi acum strică tot în cale în zvîrcolirea lui de şarpe mecanic şi oţelos şi rău.

Năclăiţi în sudoarea nemulţumirii noastre, trece viaţa pe lîngă noi şi ne uităm în oglindă şi ne mirăm la ce e bună viaţa şi de ce nu ne bucurăm de ea, bucuriile simple, necesare, zilnice.

Şi atunci ne apucă depresia şi mai rău şi deschidem din nou televizorul internetul ziarul şi ne întărim bucla de comportament disfuncţional, suferinţa, nevroza.

Cuvintele cheie sînt suferinţă, emoţie negativă, nevroză.

De fapt, cuvîntul cheie e nevoia de vindecare.

Strategia de vindecare a României

Un om care suferă se poate face bine doar dacă vrea, dacă găseşte puterea să pună capăt capcanei în care se zbate şi să deschidă o uşă. Nimeni nu-i deschide uşa, nimeni nu-l vindecă. E una din regulile de bază ale terapiei.

România în ultimii douăzeci de ani şi mai bine a trăit într-o continuă nevroză, într-o continuă vibraţie negativă. Întrebarea este: cînd ne potolim? Cînd ne revenim? Cînd trăim şi noi dincolo de isterie, de depresie?

Cînd începem să vrem să ne vindecăm?

De aceea am scris toate aceste rînduri, poate prea lungi, poate prea pătimaşe. Pentru a pune o întrebare simplă. Cînd începem să vrem să ne vindecăm? Cînd luăm hotărîrea să zicem “gata” suferinţei mentale, nevrozei, deşi ştim că vindecarea va fi grea, că nu se face de pe o zi pe alta?

Dar ca să începem trebuie să ne conştientizăm că trebuie să începem. Drumul de o mie de li începe cu primul pas, cum zic chinezii cei înţelepţi. Şi primul pas ăsta trebuie să fie: să recunoaştem că avem nevoie de vindecare şi să ne propunem să ne vindecăm.

Nevoia unei viziuni simple

Strategia României trebuie să fie una simplă, dragilor: nevoia de vindecare.

Dincolo de toate declinările sale, de tonele de documente programatice, ea trebuie să poată să fie sintetizată într-o frază simplă: nevoia de vindecare.

Dincolo de PIB, de calitatea vieţii, de „să trăiţi bine”, de procurori, de convergenţă instituţională, de sustenabilitate, de transparenţă, de UE, de valori occidentale, de eficienţă, de toate aceste cuvinte atît de des auzite, scrise în conferinţe, în acte, în declaraţii de principii, cuvinte care evident că trebuie să se învîrtă precum roiul de albine în jurul conceptului de strategie a României, miezul trebuie să fie de fapt unul simplu.

Simplu. Clar. Vindecare.

Asta e diferenţa dintre viziune, care trebuie să fie simplă, şi concretizarea viziunii, care inevitabil e complexă.

Istoria recentă e plină de oameni politici remarcabili care şi-au sprijinit prestaţia lor politică pe o viziune simplă şi clară. Reagan, Thatcher, Blair, Kohl, Walesa, De Gaulle, Havel, fiecare din ei a avut o limpezime şi claritate a direcţiei în care au vrut să meargă şi pe care au ştiut să o explice oamenilor în cuvinte simple şi clare.

Aşa trebuie să ne definim şi noi viziunea despre cum vrem să meargă România în următorii ani. Calea pe care trebuie să mergem, împreună şi separat, pe persoană fizică şi pe persoană instituţională, adversari şi parteneri, minoritatea celor puternic interesaţi de politică cît şi majoritatea tăcută, total neinteresată de iarna vrajbei noastre balcanice şi care dispreţuieşte patima pe care o punem în subiectele sociale, civice, politice.

Iar viziunea e simplă. Să ne domolim. Să ne limpezim. Să ne vindecăm. Să redevenim normali, optimişti.

Simplu. Normalitate. Cel mai dificil lucru simplu pe care putem să-l facem în următorii ani, doamnelor şi domnilor, oameni buni, fraţi.

Material vs emoţional. Vindecarea clivajelor sociale

Toţi au pus accentul pînă acum pe vindecarea materială, pe bunăstare, pe convergenţa calităţii vieţii, a mersului economiei şi a funcţionării instituţiilor publice, ignorând nevoia de împăcare a noastră cu noi înşine. Lepădarea de nevroză şi de ură. Pacea românilor cu românii.

A băsiştilor cu useliştii, a dinamoviştilor cu steliştii, a ardelenilor cu miticii de răgăţeni, a bogatului care chiar dacă nu crede săracului, a omului gras cu omul slab, a tinerilor cu bătrînii, a reticenţilor şi speriaţilor de viitor cu entuziaştii şi atomicii, a materialiştilor cu post-materialiştii, a minerilor de azi cu cei de azi din Piaţa Universităţii, a minerilor din Piaţa Universităţii de acum douăzeci de ani cu victimele mineriadelor.

E de fapt vorba despre nevoia de vindecarea clivajelor sociale care ne înveninează viaţa şi care au fost întărîtate atîta amar de timp. O echimoză care pulsează vineţiu în carnea societăţii noastre. Putem reface circulaţia sîngelui? Putem scădea durerea? Putem însănătoşi ţesutul social? Cît o mai putem ţine aşa înainte să se transforme în cangrenă?

Nu spune nimeni că vom putea vindeca toate clivajele sociale. Ar fi un semn de naivitate. Spunem doar că în acest război de uzură al românilor cu românii, unii cu alţii, de multe ori noi cu noi înşine, e vremea să ne propunem de manieră articulată, principială, perseverentă, la nivel societal, la nivel programatic, să luăm o pauză, să facem armistiţiu şi să sperăm că e primul pas spre pace. Cine coboară primul pistolul în acest duel epuizant? Cine clipeşte primul?

Reconstrucţia capitalului social de încredere

Avem nevoie de acceptarea celuilalt ca fiinţă de acelaşi sînge şi cu acelaşi drept de a exista ca şi noi. De atingerea maturităţii emoţionale de care vorbeşte Robert Kegan. De coborîrea tonului vehemenţei şi isteriei. De empatie. De compromis. Dialog, nu înjurătură. Blînd şi răbdător, nu acru şi vehement. Includerea în gîndirea de zi cu zi a principiului la fel de britanic şi la fel de european “We agree to disagree”, “Sîntem de acord că nu putem fi de acord”, fără a face un capăt de lume din asta. Vindecare. Normalitate. Construcţie şi dialog, nu rîcă şi distrugere.

Să fim şi noi întregi la cap ca cehii cei luminoşi şi băutori de bere, ca italienii cei la fel de isterici ca şi noi, dar luminoşi şi mîndri de La Bella Paese, ca spaniolii cei cu probleme economice, dar care îşi găsesc totuşi răgazul să trăiască o viaţă relativ normală într-o ţară relativ normală.

N-o să ne iasă în totalitate. N-o să ajungem chiar cehi, chiar italieni, chiar nemţi. Nici nu e cazul. Dar măcar să devenim nişte români un pic mai luminoşi, mai puţin supăraţi pe lume şi viaţă. Să fim şi noi în stare să ne certăm domol, cumpătat, cu un surîs pe buze.

De mai bine de douăzeci de ani n-avem încredere unii în alţii, n-avem încredere în noi înşine, chiar şi atunci cînd avem încredere în noi sau în alţii ne e jenă să o declarăm public, pentru că nu e de bon ton. Într-o spirală a tăcerii emoţionale, oamenii liniştiţi şi domoli şi maturi emoţional sînt mult mai puţin vizibili, mult mai puţin vocali decît supăraţii de servici care îşi clamează preeminenţa ontologică.

Doar istericii şi supăraţii şi nemulţumiţii vorbesc în ţara asta, sau doar pe ei îi auzim, că ei ţipă mai tare, şi atunci ni se pare că doar ei au dreptate. Nu-i aşa. Nu ar trebui să fie aşa. Hai să vorbim despre normalitate, să ne propunem normalitatea, să recunoaştem normalitatea acolo unde ea există.

Şi slavă Domnului, există în mai multe cazuri decît credeţi, v-o spune un sociolog cu capul plin de cifre în calculator.

Cum operaţionalizăm normalitatea, cum ne vindecăm, unde pune doctorul stetoscopul, statisticianul indicatorul, sociologul întrebarea, politicianul actul normativ, poliţistul bulanul, oengistul protestul ori dialogul social, profesorul cartea. ţăranul sămînţa. iar mecanicul cheia de paişpe, asta e altă poveste.

Alt articol. Alte cuvinte multe.